Gandindu-ma zilele astea la Mimi, la dragostea ei pentru viata, pentru oameni, pentru sine, la lucrurile bune pe care le-a facut m-am trezit cu cateva ganduri despre pretuirea de sine pe care le astern aici.
Am crescut auzind de multe ori in jurul meu ca trebuie sa fiu perfecta, ca ceea ce trebuie sa fac e musai sa fie perfect, ca trebuie sa fac mai bine decat altii, ca trebuie sa fiu prima, ca sunt o alintata, ca nu sunt destul de buna, ca o sa imi ratez viata, cariera, ca nu sunt cu nimic mai speciala decat altii. Oamenii astia credeau ca ma vor ambitiona si cred ca de cele mai multe ori imi doreau binele, dar nu stiau exact cum sa ma motiveze. Prima mea reactie era sa ma revolt, sa ma enervez, crezand ca asa le arat ca sunt mai tare decat cuvintele lor, ca ma face sa par puternica.
Acum un an intalneam doi oameni minunati, pe Andreea si pe John (despre ce am invatat de la el o sa va povestesc in curand). Ei m-au ajutat, pe rand, sa ma inteleg pe mine si sa imi pot da seama de ce cu unii oameni nu reusesc sa comunic cum mi-as dori si sa pot numi corect emotiile pe care le simt.
Ce am inteles atunci a fost ca furia mea era un mecanism de aparare, un scut in spatele caruia insa cuvintele auzite se intipareau adanc in mintea mea sapand gropi de proportii in increderea in mine insami, o masca ce sa ascunda tristetea provocata de ele si care ma impiedica si pe mine sa recunosc ca ma simteam trista, vulnerabila, neinteleasa si insuficienta. Chiar daca au trecut foarte multi ani de atunci, ma bucur ca am intalnit omul care sa imi puna oglinda in fata si sa ma ajute sa inteleg ca dorinta mea de a face uneori lucrurile perfect, nevoia mea de a fi acceptata asa cum sunt, de a fi placuta vin din rani vechi si din rusinea nascuta in toti anii in care am adunat in mine, in care nu mi-am dat seama care era de fapt emotia traita – tristetea – si in consecinta nici nu am putut sa o adresez in mod autentic.
Mi se intampla si azi sa cad in vechile capcane, dar reusesc macar sa realizez ce se petrece si sa fac primii pasi timizi spre vindecare, spre a ma accepta asa cum sunt, cu bune si cu mai putin bune, spre a fi mai putin dependenta de aprecierile si parerile celorlalti. E un drum tare greu. In continuare mi se pare ca daca recunosc ca ma simt depasita de o situatie e un semn de slabiciune, dar cred tot mai tare ca pasii mici pe care ii fac ma vor duce acolo unde imi doresc.
Mai sunt sertare pe care nu ma simt pregatita sa le deschid inca si poate nu voi fi vreodata. Dar imi asum asta si inteleg ca am puterea sa o fac daca imi voi dori asta.
Sunt suficienta asa cum sunt si atunci cand ma simt vulnerabila sau trista, si atunci cand plang, si atunci cand gresesc, si atunci cand mi-e teama, si atunci cand lucrurile nu imi ies din prima asa cum speram. Si sunt speciala, asa cum fiecare dintre noi e special si unic in felul sau. Poate nu sunt cea mai buna si e ok asa. Merit insa sa fiu apreciata, respectata si iubita…in primul rand de mine.
Si fiecare dintre noi merita sa simta si sa primeasca asta.
Sursa foto: aici.
2 Comments
Salut!
Te admir si citesc de ceva vreme iar postarea asta ma determina sa-ti scriu pentru ca ma regasesc in ea 100%.
Cred ca mi-ar prinde bine un workshop despre PCM – ai cunostinta de asa ceva accesibil pentru cineva care sta in Oradea? Am o fetita de 2 ani si mi-e greu cu deplasarile.
Multumesc mult!
Alina
Buna Alina! Multumesc pentru mesaj. Revin la tine cu un mail maine dimineata ;)