Vine o vreme în viața oricărei mame când copilul spune NU la aproape orice…
– Nu vreau să merg la baie/balet/grădiniță/afară/cumpărături!
***
– Mi-e așa de foame!
– Uite, am pus masa.
– Nu mai vreau! (după 2-3 înghițituri)
***
– Nu mi-e somn!
***
– Nu știu ce să ne jucăm. Alege tu!
– Ne jucăm de-a gătitul?
– Nu vreau de-a gătitul!
– Joc de memorie?
– Hmmm… Nu!
– Facem puzzle?
– Nu!
– Căsuța de păpuși?
– Nu!
– …
– Hai să ne jucăm de-a gătitul!
– ???
Până aici ne-a fost… Cineva, cândva, cumva a apăsat pe un întrerupător despre a cărui existență știam dar preferam să nu îl pomenim, așa că Sara noastră, peste noapte, l-a luat pe NU în brațe. Da, știu că e o etapă normală și necesară în dezvoltarea oricărui copil, normal că știu. Speram totuși să evolueze măcar treptat, să avem timp să ne adaptăm că am uitat de pe vremea când era Alex de vârsta ei. Dar berbecul, tot berbec, așa că noi ne-am trezit aruncați în adânc dintr-o dată.
Se spune că atunci când primești vești cu adevărat grave, când pierzi pe cineva sau ceva treci prin 5 etape previzibile. Să fie clar, ce ni se întâmplă nouă nu e grav, e doar normal și facem haz de necaz ca să supraviețuim. Dar etapele zău că ni se potrivesc.
- Negarea – Refuzi să crezi că se întâmplă. Prima dată când am observat că fetița noastră easy going și cooperantă a refuzat să mai fie easy going și cooperantă am pus-o pe seama oboselii.
- Mânia – Când îți dai seama că situația e cât se poate de reală. Cu ce-am greșit de ni se întâmplă nouă? De ce acum? Chiar trebuie să se pună de-a curmezișul la toate? Chiar nu înțelege că mai avem și altceva de făcut?
- Negocierea – Poate totuși îți poți recăpăta o parte din control (Și ce dacă controlul e o iluzie?). Mă gândesc în fiecare zi că poate va fi mai bine, că dacă zice NU la mâncarea de prânz, poate nu mai zice și la cină. Stabilim limite. Oferim alternative. Ne jucăm.Explicăm consecințe naturale (ex: Dacă nu mergi azi la balet cu grupa ta, vei merge într-o altă zi, cu altă doamnă, cu alte fetițe. Ești OK cu asta?). Am stabilit ce e negociabil și ce nu. Și ținem pumnii, în general, să câștigele ambele părți în negocieri.
- Depresia – Când îți dai seama că totul e foarte real. Sigur că în cazul de față nu vorbim de depresie, dar de un strop de mâhnire combinată cu oboseală nu scap. Unde mai pui că până recent eu eram arma secretă a familie. Chiar dacă Sara nu coopera cu altcineva, cu mine totul mergea ca pe roate. Nu mai sunt arma secretă? 🙁
- Acceptarea – E o etapă la care nu ajunge toată lumea și presupune că accepți situația. Acum că am înțeles că nu e ceva punctual, că avem în față o perioadă nedeterminată de NU-uri până să revenim la un nivel mai avansat de cooperare la celălalt capăt al tunelului, lucrez la acceptare și sper ca și eu și taică-său să scăpăm cu câțiva neuroni intacți din această aventură cu copila bălaie.
Ziceți-mi ceva de bine, vă rog. Că nu durează mult, că se supraviețuiește, orice. Alex are deja 8 ani, nu mai țin minte cum a fost la el. Sara e fată și e mai încăpățânată decât era el, deci nu sunt sigură că experiența de a fi la al doilea copil ne ajută foarte tare. Însă, cum se spune că vara îți faci sanie, încep să fac de pe acum niște fitness mental să fiu pregătită pe când ne lovește NU-ul preadolescentin al primului născut.
Sursa foto: Adobe Stock
Citește și:
Copiii aud 100 de NU-uri pe zi. Cum facem să le mai spunem și DA?
Când copilul îți cere o zi de 100 de puncte
Cum devii fluent în limba preferată a copiilor: jocul
Parentingul blând nu e un moft. Ar trebui să fie norma!
Fricile tale sunt ale tale. Nu îți împovăra copilul cu ele!
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
You might also like
2 Comments
Buna Cristina,
Imi este foarte usor sa inteleg prin ce treci, primesc raspunsuri cu ” NU” destul de frecvent de la cei 3 copii ai mei( 4, 5 si 15).
Sunt educatoare , deci si la serviciu primesc “nu” destul de frecvent.
Problema este la serviciu nu me deranjeaza deloc, sunt zen, inteleg perfect pe “nu”, gasesc raspunsul sau explicatia sau negocierea pe loc.
Cu ai mei este o alta mancare de peste…asa ca m-am intrebat de ce ma deranjeaza atat de tare la ai mei si la ceilalti deloc.
Am crescut intr-o familie ( mama profesoara) unde ” nu” era inacceptabil, jignirea maxima pentru ai mei parinti, deci preiau si eu acum acest ” nu” foarte personal. Solutia este sa ma detasez emotional de situatie si sa o iau matematic , ca la job…copilul spune ” nu” la cerinta mea de a se spala pe maini sau a se imbraca etc. Este alegerea lui daca se spala sau nu, dar regula este ca te speli pe maini inainte sa mananci. Raman zen si ii amintesc cva e dreptul lui sa decida cand se spala. Noi ne asezam la masa acum si urmatoarea masa este peste X ore, ton calm , neutru( aici am avut eu mult de lucru, dar am constata ca odata ce copilul a vazut ca pe mine nu ma afecteaza acest nu, ca nu negociez, ca nu il rog, ca nu ma enervez, a diminuat considerabil frecventa lui nu.
Pare usor cand scriu acum , dar nu a fost chiar asa simplu.
Aceste perioade le au au toti copiii, in forme si intensitati diferite, gandeste-te al partea pozitiva, va fi capabila sa spuna nu in viata( mare lucru!!!), va mai creste si va stii sa explice de ce nu vrea sau de ce vrea ceva.
Hai ca o sa fie bine,
denisa
Aaaaa, știu că va fi bine. 🙂 E normal să spună nu, ba chiar sănătos. De cele mai multe ori mă detașez, exact cum spui tu. Problema la mine apare când 4 din 5 situații sunt așa în lanț. Detașarea mea scade atunci simțitor. 😀 Mulțumesc tare că ți-ai făcut timp să scrii și ești eroina mea pentru câți copii ai în viața ta zilnic. :*