Una din intențiile mele pentru 2019 și anii ce vor urma este să ajung să vorbesc la nivel avansat limba preferată a copiilor. Am doi profesori foarte bine pregătiți și cu ajutorul lor sunt sigură că voi învăța să mă joc orice din spectrul propunerilor lor de la a face teatru de păpuși la a mă lupta cu armate de zombie, fără să mă bâlbâi, să strâmb din nas sau să îmi dau ochii peste cap.
M-am descurcat onorabil până acum și rareori am făcut nazuri deși uneori mi-e greu să mă mobilizez și să fiu 100% în jocul cu ei. M-a ajutat, cred, și faptul că în copilărie stăteam de dimineață până seara pe afară cu copiii și mai ales faptul că am doi frați mai mici care m-au menținut în formă.
Deseori ne-am inspirat din cărțile lui Larry J. Cohen pe care le-am și pus pe lista de lecturi recomandate părinților. Ideile sale ne-au scos de mai multe ori din încurcătură fie că era vorba de hârjoneală, fie că era vorba despre emoții puternice pe care copiii nu știau cum să le proceseze. El vine în România pe 16 martie pentru o conferință de o zi așa că până să îl vedeți live vă invit să citiți interviul pe care am avut plăcerea să i-l iau.
Aud deseori părinți îngrijorați că nu vor ști cum să se joace cu copiii lor. De ce cred părinții că nu mai știu cum să se joace? Ce stă în spatele acestei convingeri?
Cred că viața de adult e treabă serioasă și mulți părinți se simt prea împovărați de stres ca să mai fie și jucăuși. Ca adult, trebuie să te gândești la bani, să pui mâncare pe masă, să plătești facturile, să te preocupe sănătatea, siguranța, educația și viitorul copilului tău. Pff… Apoi, adulții au trăit mulți ani absorbind mesaje critice și autocritice care le afectează capacitatea de a fi jucăuși. Noroc că nu e greu să te joci! Stai pe jos și fă ce face și copilul tău. Fii dispus să arăți ridicol, e în regulă. Cei mai mulți oameni acceptă ca părinții să se poarte caraghios cu copiii pentru că sunt amuzant de urmărit.
L-am rugat și pe băiețelul meu de 7 ani să se gândească la o întrebare și își dorește să afle următorul lucru: De unde vă vin toate ideile faine de jocuri?
Pe multe dintre ele le-am învățat de la copiii cu care petrec mult timp, pe altele de la adulți foarte jucăuși. Dar uneori le inventez pe loc adăugând un pic de comic la situație. De exemplu, la un moment dat eram cu un băiețel care avea multe frici. I-am zâmbit și i-am propus un joc în care mie să îmi fie frică, nu lui. El m-a întrebat: ”Ție frică de creionul ăsta?”. M-am ascuns sub pătură și m-am făcut ghem de frică. ”Nu un CREION! Ia chestia aia de lângă mine!”. Nu e ceva la care m-aș fi putut gândi în avans, ci a venit natural din interacțiunea pe care o aveam.
Că tot vorbeam de fiul meu, suntem într-o perioadă în care folosește tot felul de cuvinte și expresii nepotrivite pe care le învață de la colegii de școală. Asta n-ar fi o problemă atât de mare pentru noi dacă fetița noastră de aproape 3 ani nu le-ar repeta pe toate după el. Există vreo variantă jucăușă de a limita folosirea acestui limbaj măcar când e sora lui prin preajmă?
Aș propune să îi explicați că surioara lui învață în perioada asta că cuvintele au putere și că unele cuvinte au putere mai mare decât altele. Cuvintele mai puțin drăguțe au, de exemplu, puterea să îi facă pe cei mici să râdă, iar pe adulți să se supere. Ar putea să se joace cu ea un joc în care el să îi spună că un cuvânt inventat, cum ar fi ”murăturcă” (traducerea lui Alex pentru termenul propus de Larry: shizzy-pickle), e unul tare nepotrivit și că dacă îl va rosti va da de bucluc. Ea îl va spune și îl va tot repeta, desigur, iar el o poate urmări într-un fel caraghios prin casă încercând să o facă să se oprească. Evident, puteți juca acest joc cu ambii copii.
Ce sfaturi sau trucuri aveți pentru părinții ai căror copii îi invită să joace jocuri care nu le plac și de care nu au chef?
Am două tehnici pe care le propun. Una este să exagerezi neplăcerea de a participa la acel joc până în punctul în care devine comic. ”Ooo, nu! Nu jocul ĂLA! Oribil, urăsc jocul ăla! Mai bine sar pe geam. Hai, fie, mă joc cu tine.”. În felul acesta poți fi sincer în legătură cu sentimentele tale fără să superi copilul sau să îl jignești spunându-i că jocul respectiv e o prostie și nici nu îl respingi pe motiv că n-ai chef de acel joc. Ești sincer și în acelați timp rămâi conectat cu el. A doua variantă este să iei un cronometru, să îl pui pe 10 minute și să îți spui că poți face orice pentru 10 minute, chiar și jocul ăla plictisitor. Fii super entuziasmat. Sunt sigur că nu vei vrea să te oprești din jucat când timpul va expira.
Putem folosi jocul pentru a-i ajuta pe copii să treacă peste anxietate și frici? Dacă da, cum? De ce trebuie să ținem cont?
E greu să dau un răspuns scurt, am scris o carte întreagă despre asta. Voi spune doar câteva lucruri. În primul rând, să nu ne grăbim să ne jucăm dacă copilul e foarte speriat pentru că nu vrem ca el să creadă că îi ignorăm emoțiile sau că râdem de ele. În joc copilul poate fi chestia de temut și noi să fim cei speriați sau copilul ne poate proteja de lucrul care ne sperie. Prin aceste jocuri de rol copilul va deveni mai încrezător. Copiii mai mari pot intra în roluri de oameni de știință, detectivi sau spioni care cercetează anxietatea și o păcălesc.
Un termen care cred că e încă deseori greșit înțeles este ”disciplină”. Pentru mine înseamnă opusul pedepsei, a le da copiilor din timpul nostru (time-in) și a folosi situația respectivă ca pe o oportunitate de învățare, mai degrabă decât acel time-out. Cum ați defini disciplina?
Mulți oameni folosesc termenul de disciplină pentru a spune pedeapsă într-un mod frumos. Cer să fie ascultați și vor să aibă control asupra copiilor. Dar sunt de acord cu tine că disciplina nu e despre asta. Vrem copii cu o conștiință puternică, un simt pronunțat al moralității. Vrem să fie buni, grijulii și generoși. Vrem să aibă autodisciplină ceea ce înseamnă să poată gestiona frustrările, să aștepte, să împartă etc. Cum le insuflăm aceste trăsături pozitive? În principiu o facem dând dovadă de autodisciplină la rândul nostru. Dacă strigăm la un copil sau îl lovim nu dăm dovadă de autodisciplină și deci nu îl putem învăța despre autodisciplină în felul acesta. Dacă suntem buni, grijulii și generoși cu copiii, dacă suntem dispuși să cooperăm cu ei, vor dezvolta cu ușurință aceste trăsături. Pe măsură ce copiii cresc părinții își dau seama că nu îi mai pot controla și nu le pot cere să fie ascultători. Voi, ca adulți, ascultați mereu de părinții voștri? E bine să înlocuim de la bun început așteptarea ca ei să fie cuminți cu a-i învăța să coopereze și să fie oameni buni.
Mulțumesc, Larry, pentru timp și răspunsuri! Sper să vă fie utile ideile de mai sus.
Eu voi fi în sală pe 16 martie și sper să ne vedem acolo! Puteți urmări conferința și online. Înscrieri se fac aici, iar prețul este redus în perioada asta.
Spor la joacă! 🙂
Sursa foto: Adobe Stock
Citește și:
Cum ne jucăm cu bebelușul (0-12 luni)
5 idei de sticle senzoriale pentru bebeluși
Atașamentul părinte-copil nu e doar despre perioada de ”bebelușeală”
Oferă-i copilului cel mai prețios dar: timpul tău
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
You might also like
Leave A Reply