Să fiu sănătoasă și în formă, să fiu o soție implicată, să fiu mama de care copiii mei au nevoie și să fiu o prietenă mai bună. Astea sunt intențiile mele…personale pentru anul ăsta. Și deși am lăsat prieteniile la urma listei, asta nu înseamnă că sunt mai puțin importante. Din contră. După ani în care ba eram însărcinată și cu contracții o grămadă, în care copiii au fost ba mici, ba unul, ba doi, în care ne-am tot adaptat și readaptat, în care am recuperat o parte din somn, în care m-am regăsit, în care m-am rupt de ce-mi era familiar ca să încep să lucrez pe cont propriu am ajuns în punctul în care simt că toate ”feliile” de viață neglijate e musai să primească atenția pe care o merită. Din toamnă am început să fac pași mici. Nu trece nicio zi de atunci fără să iau legătura cu o prietenă, măcar un ”Bună! Ce faci? Cu îți e?…”. Am început să mă revăd cu oameni dragi, am ieșit în sfârșit cu oameni cu care mă știam de-o veșnicie în online. Și ce suflete faine am descoperit!Și multe invitații au rămas doar atât.

Oricând poate interveni ceva. E uman și de înțeles. Poți fi obosit, răcit, fără chef. O dată, de două ori, de trei ori… E însă super, super simplu să cedezi în fața unor astfel de povești repetate (ca să nu le spun scuze). Știu asta foarte bine – been there, done that. Încotro se îndreaptă o relație din asta? Până când e OK să tot tragi de celălalt? Mai e asta o relație care îți aduce valoare? Mai ții cu dinții de ea? Cu ce preț?

It takes two to tango. Nimic mai adevărat. Relațiile unidirecționale în care doar unul face toate eforturile, face invitațiile sau plătește ieșirile nu sunt prietenii.

Asta nu înseamnă că ne sunăm și ne vedem non-stop. Să fim realiști! Dar să treacă luni de zile fără să vorbim sau să nu reușim să ieșim la o întâlnire, fie și cu copii cu tot, de două ori pe an e trist… Nici eu, nici soțul meu nu suntem genul de oameni cu multe prietenii legate, dar cele pe care le avem sunt prețioase. Prietenele mele cele mai bune, pe care știu că le-aș putea suna și în mijlocul nopții sunt departe ori în țară ori în străinătate. Uite, iarna asta am vrut să facem revelionul în gașcă și n-am putut susține financiar deplasarea până acolo pentru toți 4. Chiar și-așa, sunt genul de oameni cu care nu mă văd poate ani de zile, dar când ne întâlnim reluăm poveștile ca și cum abia ce ne-am despărțit. Și-apoi mai avem prietenii care sunt mai aproape – geografic vorbind – de noi, oameni cu care avem lucruri în comun, oameni de a căror companie ne bucurăm, oameni cu care putem vorbi și din alea bune și din alea rele și cu care tot ne organizpm cumva la un mic dejun sau la o cafea rapidă sau la un prânz.

Se spune că prietenii sunt familia pe care ne-o alegem. Cei pe care îi alegi tu cine sunt? Ce îi face prieteni buni? Ce calități au? Dar tu, ce fel de prieten ești?

Am ținut articolul ăsta în draft-uri, aproape terminat, de vara trecută. Mereu se întâmpla ceva care mă făcea să revin asupra lui și-apoi mă convingeam cu tot felul de argumente să nu îl public. Azi am primit șutul în fund de care aveam nevoie. Că parcă altfel nu ne mai putem mobiliza pentru nimic decât după ce se întâmplă ceva nasol, grav, tragic. Când o să învățăm că viața asta e scurtă și că se poate termina oricând? Când o să învățăm că nu putem funcționa în izolare? Când o să ne dezvățăm de like-uri goale, de LMA-uri scrise în grabă pe wall-ul cuiva? Când o să înțelegem că o relație cere timp, energie și efort din partea ambelor părți implicate?

Știu sigur că în timp ce ai citit toate astea te-ai gândit la cel puțin un om de care ți-e dor. Pune mâna pe telefon…

 
 
Citește și:

Mi-e dor de prietenele mele

The Joy of Missing Out (JOMO) – Cadoul pe care e musai să ni-l facem

Câtă viață pui în zilele tale?
 
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.