– Mamiii! mă strigă Sara în timp ce ține la piept un ursuleț de pluș și îmi arată manduca.

– Vrei să îl pui pe Martinel în manducă?

– Daaa! Iaia (adică Sara)!

Îi caut o eșarfă suficient de lungă cât să pot improviza un sistem pe purtare în care să îl plimbe pe ursul de pluș. Lumina și bucuria din ochii ei când s-a văzut în oglindă sunt greu de pus în cuvinte.

Îi văd grija și iubirea când îl mângâie pe Alex și îi dă câte un pupic ca să nu mai fie trist. O simt atunci când îmi ia fața între mânuțele ei fine și mă trage mai aproape ca să mă pupe pe rând pe un obraz, apoi pe altul, pe frunte și pe nas. O văd și atunci când țopăie de bucurie că a venit tati acasă. Și dimineața când, cu ochii încă lipiți de somn, ne zâmbește. Și o văd atunci când își hrănește jucăriile, când le pune la somn, când țopăie de bucurie la auzul vocilor de copii din parc.

Și cu cât mai mult mă uit la ea, cu atât mai mult îmi dau seama că mama din noi nu se naște odată cu primii noștri copii.

Când mă uit la fetița mea atomică deseori mă văd pe mine legănând păpuși și plușuri, plimbându-le în căruciorul super fancy bleu, spălând hăinuțe, pregătind mâncare imaginară. Feblețea mea era o păpușă pe care bunicul mi-o cumpărase din Polonia: Natașa. Avea părul roșcat și împletit ca o coroană în jurul capului și o rochie tradițională cu roșu și verde. Mă văd și acum în sufrageria bunicilor, scăldată în lumina veiozei. Așteptam să aflăm dacă tata a luat permisul de conducere. Îmi amintesc și acum tristețea pe care am simțit-o când fratele meu a venit cu păpușa din camera alăturată. Avea un fel de ”Z” pe frunte. Îi făcuse o injecție cu pixul…

Eu cred că instinctul meu de mamă nu s-a născut odată cu primul meu copil, ci încă de pe vremea când eram copil, ca Sara, când mă jucam relaxată de-a mama, de-a iubitul, de-a îngrijitul, de-a plimbatul fără vreun stres că aș putea greși. Și-apoi am devenit soră mai mare, de două ori chiar și aveam multe momente când îi îngrijeam pe Andi și pe Alex ca o mamă (pe lângă multe alte momente când făceam pe șefa cu ei, dar asta e altă poveste).

Azi sunt mama a doi copii minunați și e adevărat că de prea multe ori rolul ăsta nu mi se mai pare o joacă relaxantă. Dar cât de fain e când poți lăsa toate fricile, îndoielile, criticile și standardele prea înalte, sfaturile, cărțile și regulile la o parte și doar să fii acolo cu ei și să faci ce simți că e bine și firesc să faci, nu?

 
Foto titlu: Mădălina Vasile 
 
 
Citește și:

Ziua în care nu am ajuns la birou

Scrisoare către primul copil

Scrisoare către al doilea copil

Cum e să fii mamă pentru a doua oară
 
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.