Învățătoare, profesoară de engleză, coafeză, cântăreață, chirurg. În diferite momente ale copilăriei mele astea erau răspunsurile standard la întrebarea atât de des primită: Tu ce o să fii când vei fi mare?
La așa întrebare, așa răspuns. Ce altceva puteam eu să spun când știam că există doar acele ț meserii? Printre ele tot îmi voi găsi una care să îmi fie mai pe plac!
Părinții mei nu s-au opus când am ales să merg la secția de mate-info la liceu deși matematica nu mi-a fost dragă niciodată, dar toți colegii cu care mă înțelegeam bine mergeau acolo. Au fost poate cei mai lungi 4 ani din viața mea, dar eu am ales. Habar nu aveam ce o să mă fac când o să fiu mare. Nici la o anumită facultate nu am fost presată să dau. Mie îmi suna bine Tranzacții Internaționale și asta am ales. Sunt foarte puține lucruri practice pe care le-am aflat în anii de facultate și pe care azi le folosesc. Nici atunci nu descoperisem ce voi fi când voi fi mare. Cel mai clar am însă în minte discuția cu ai mei despre master. Eu am fost în ultima generație cu 4 ani de facultate și masterat opțional. Aveam deja o vagă impresie că Resursele Umane ar putea fi ceea ce căutam ca direcție în carieră și, în lipsa unui program de master valoros și cu adevărat util în zona asta, am decis să nu aplic la niciunul doar de dragul diplomei. Și azi mai cred că am ales bine. Au trecut anii, am explorat, am ajuns să lucrez în training, să obțin certificări internaționale care chiar îmi sunt de folos în ceea ce fac, iar azi nu sunt doar trainer, ci sunt și coach. Păi de unde era eu să știu că se vor inventa meseriile astea până eu voi fi mare? De blogger nici nu mai zic, că se încing spiritele în jurul acestui job care încă nu există oficial într-un nomenclator de numa’!
Poate dacă m-ar fi întrebat altfel aș fi răspuns diferit. Acum câteva săptămâni citeam un articol foarte fain despre educație, scris de Olimpia Meșa pentru revista The Woman. Printre altele, spunea că părinții au nevoie mare de o schimbare de paradigmă în ceea ce privește viitoarele meserii ale copiilor lor. Tehnologia avansează, automatizarea e în toi și multe din job-urile de azi vor fi executate cu brio de aplicații sau roboți. Apoi, cum am mai spus-o și cu alte ocazii, eu cred că pe ai noștri copii îi așteaptă un viitor cu multe meserii creative pe care le vor face ca propriii lor angajați, freelanceri adică. Punând piesele astea de puzzle la un loc îmi dau seama că da, ei chiar au nevoie de competențe cum sunt rezolvarea problemelor, gândirea critică, creativitate, empatie și colaborare.
În loc de ”Ce o să te faci când vei fi mare?”
Probabilitatea ca meseriile copiilor noștri să nu se fi inventat încă e foarte mare. La fel și nevoia noastră (încă) de a-i îndruma spre ce job-uri știm noi azi că sunt sigure, stabile, aduc venituri decente, sunt respectabile etc. De ce să îi băgăm în cutii predefinite, de să îi trimitem pe cărări răs-bătătorite de alții? De ce să nu îi lăsăm să își contureze singuri meseria?
Cum facem asta? Schimbând întrebarea de la care pornim dialogul despre job-uri cu copiii. Good bye ”Ce o să te faci când vei fi mare?”. Hello ”Ce problemă crezi că ți-ar plăcea să rezolvi când vei fi mare?”.
Pe de o parte, dacă am discuta constant cu ei despre aceste lucruri ne-am obișnui treptat cu ideea și am reuși să ne schimbăm deci paradigma cu care operam în trecut. Pe de altă parte, i-ar ajuta și pe ei să își creioneze mai clar ariile pe care simt că ar putea aduce valoare. Și ariile astea și problemele cu care vin la pachet sunt cheia, nu denumirile propriu-zise ale meseriilor.
Ce probleme vrea Alex să rezolve?
Sara e încă prea ocupată cu roz, Anna, Elsa, pisicuțe, porumbei… Dar l-am prins pe Alex cu chef de vorbă și am profitat. A fost o discuție suprinzătoare pentru mine.
– Dacă ai putea rezolva orice problemă din lume când vei fi mare, de ce ai alege să te ocupi?
– Mi-ar plăcea să fac experimente! îmi spune repede, zâmbind. De altfel, de pe linia mea are străbunic profesor de biologie, străbunică medic pediatru, bunică și bunic biochimiști, iar pe linie paternă îi are pe Mircea și pe mama lui, ambii farmaciști. Tata lui Mircea încă refuză să accepte că primul lui nepot nu pare interesat de pian și chitară.
– În ce fel ar ajuta experimentele ca lumea asta să fie un loc mai bun?
– Păi, aș face experimente ca să văd dacă se poate depăși viteza luminii.
– Și-apoi?
– Aș face rachete și mai rapide ca oamenii să ajungă mai ușor și mai repede pe lună și să exploreze universul.
Sunt ochi și urechi și asta îl încurajează:
– Apoi aș mai inventa un fum pe care să îl dau poliției ca atunci când urmăresc câte un hoț să dea cu fum, el nu va mai vedea și o să îl poată prinde.
Tac în continuare.
– Și aș mai face o soluție de pus în dezinfectantul pentru spitale ca să nu mai existe microbi și să nu se mai îmbolnăvească lumea. Și știi ce aș mai vrea să fac? Să studiez microbii la microscop și dacă nu au nume să le dau eu!
– Cum ar fi lumea un loc mai bun dacă tu ai face asta?
– Aș afla cum să ne ferim de ei sau cum să ne vindecăm!
Nu am simțit nevoia să pun vreo etichetă acestei meserii, nici să îi judec ideile în vreun fel. În cele 5 minute cât a durat discuția am fost doar acolo, cu o curiozitate sinceră. La cât era de entuziasmat să vorbească despre asta sigur vom relua dialogul cândva în viitor, când va mai avea chef să povestească despre problemele pe care i-ar plăcea să le rezolve.
Copiii voștri la ce probleme ar vrea să găsească soluții?
Sursa foto: Shutterstock
Citește și:
O casă plină de gălăgie e mai sănătoasă decât o casă plină de liniște
3 idei de experimente pentru copii pe care le puteți face acasă
Educație financiară pentru copii, cu doar 3 plicuri
Cele mai importante mesaje pentru părinți, de la Social Media for Parents
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
You might also like
9 Comments
In paranteza fie zis, merg la niste cursuri la o academie in Bucuresti si pe peretii ei este un poster pe care scrie “15 years from now you’ll be teaching programming like reading and writing and wondering why you haven’t started earlier”. Si eu cred ca meseriile copiilor nostri inca nici nu s-au inventat! Si ca viitorul este 100% al tehnologiei, dar eu nu privesc asta ca pe un lucru rau. Vedem zi de zi cum tehnologia ne usureaza vietile, sper doar sa nu exageram in viitor si sa ne facem rau fara sa vrem, cum facem si acum cu neprotejarea naturii, de exemplu.
Nici eu nu cred că tehnologia e rea, dimpotrivă. Cum spui și tu, limita e cheia. Ce voiam eu să zic este că picii din ziua de azi au nevoie de competențe care să nu poată fi preluate cu ușurință de mașinării. 🙂
Ce fain e articolul asta. Nici meseria mea nu exista cand eram eu copil si multa vreme eram foarte dezorientata pentru ca niciuna dintre meseriile “clasice” nu mi se potriveau. Sotul meu face performanta si castiga bine intr-un domeniu in care acum 20 de ani ai fi crezut ca e pentru cei care nu isi gasesc altceva (sotul meu a fost premiant si olimpic, deci nu se pune problema ca nu ar fi putut reusi in alt domeniu, doar ca si-a urmat pasiunea). Asa ca eu pornesc din start cu ideea de a nu avea prejudecati in legatura cu viitoarea meserie a fiului meu.
E fain exercitiul propus, dar piticul are 10 luni, deci o sa il intreb mai tarziu :))
Aveți o viață întreagă înainte ca să tot povestiți despre asta și despre multe altele! Creștere frumoasă! 🙂
Ideea e ca am ajuns la concluzia ca trebuie sa ai o pregatire interdisciplinara ca nu prea mai merge partea cu mie-mi plac materiile reale si… gata. Asta pentru noi, parintii. Pentru copii, cand ii observi zilnic si ii privesti ca pe niste omuleti de la care tu am mai mult de invatat decat au ei de la tine, cresti asa incet pe langa ei și ii cunosti, iar, la maturitate, cand iti vor spune: “mami, eu plec pe Marte”, sigur le vei fi de ajutor cu ce sa-și spună in bagaj 🙂
Interesant topic si articol. Sunt de acord cu tine. Ce ma ingrijoreaza pe mine e ca scoala din prezent nu are nicio legatura cu viitorul, copiii nu sunt incurajati sa gandeasca si sa fie creativi si asta o sa le cam taie din aripi. Sper sa reusim noi parintii sa compensam…
Eu sper să mai apară sisteme alternative de învățământ pentru că cel clasic nu cred că mai poate fi resuscitat. În rest, da. E pe umerii noștri, ai părinților, responsabilitatea.
Cum e articolul asta, la fix! Au avut la gradi activitati cu si despre meserii si au fost si costumati corespunzator!
Ce am descoperit eu la ei a fost ca Alex vrea sa fie pompier, dar asta pentru el presupune sa plece de acasa si sa vina doar in vizita, sa stinga incendii si sa zboare, asa ca vrea omul a fie independent si pompier zburator, iar Ioana vrea bucatar sa ne faca de mancare, mai precis sa ii dea lui Alex cand vine in vizita. Am incercat sa ii las sa viseze si asa cum eu am facut alegerile mele sa am grija sa nu imi pun tiparul pe visul lor, oricare ar fi acela. Mi-am promis sa ii sustin si daca imi spun ca vor face ceva cand vor fi mari, ceva ce eu nu pot cu mintea de acum sa cuprind, sa spun ca probabil vor putea face acel lucru daca isi doresc cu adevarat. Altfel de la 3,5 ani pana la o meserie reala cred ca mai am timp sa ma distrez cu multe variante!
Ce simpatici sunt! Îți dai seama ce salt mare e că putem să le ascultăm poveștile, visele, dorințele, fără să intervenim cu propriile convingeri/frici? 🙂