O poveste despre un băiat și o fată

Stătea relaxat într-un fotoliu și butona la telefonul lui argintiu cu ecran luminat în albastru. M-am așezat în dreapta lui, pe un mâner, iar el a început să îmi arate cum poate cânta din taste. 

Ne-am cunoscut în vara lui 2005 la o școală de vară unde ne-am dus să înțelegem cum putem folosi ceea ce am învățat la facultate, nu ca să ne îndrăgostim. Nu îmi amintesc prima noastră conversație sau momentul în care am făcut cunoștință. Dar știu că ajungeam mereu să mâncăm la aceeași masă, să stăm pe aproape în autocar și în plimbările prin Poiana Brașov și, din câte ne-au spus colegii mai târziu, vorbeam foarte mult unul cu celălat.

Știu și acum ziua în care am coborât în Brașov, după 2 săptămâni de școală de vară. Urma să mergem fiecare la casa lui. La momentul ăla amândoi eram în relații de vreo 5 ani deja și nu știu dacă ne gândeam că ne vom mai vedea.

Mama venise și ea de la Oradea să petrecem puțin timp cu prietenii noștri de la poalele Tâmpei. În drum spre casă, în tren, m-am trezit că orice îi povesteam avea legătură cu băiatul înalt, cu ochi albaștri. Simțeam că se bucură pentru experiența mea, dar încerca să mă și aducă înapoi cu picioarele pe pământ, ca orice mamă care nu vrea să își vadă copilul suferind.

Acasă nu îmi mai ardea de nimic. Eram tot timpul melancolică, mă enervam din orice, nu aveam chef de nimic. Începuserăm să ne dăm mesaje. Stăteam noaptea până târziu pe messenger:

– Ți-e somn?

– Nu, deloc! îi răspundeam, cu capul sprijinit pe mâna stângă și cu pleoapele grele.

Prima dată când m-a sunat am vorbit vreo oră sau chiar mai mult.

– Am minute, e OK! îmi zicea.

Apoi a venit în vizită la Oradea prin septembrie. În octombrie am venit eu la București, m-am mutat cu el pentru că nu aveam unde să stau and the rest is history, cum se zice.

Îmi amintesc perfect fețele și remarcile colegilor de la școala de vară când ne-am revăzut în toamna aia:

– Doaaamne-ajută! Bine că v-ați dat și voi seama de ceva ce noi știam încă de atunci!

Nu trece zi în care nu mă felicit pentru curajul de a da piept în piept cu Bucureștiul. Îmi sunt recunoscătoare că am riscat să vin aici, că am ales să cred că semnele nu erau doar în închipuirea mea.

Acum fix 10 ani ieșeam de la Starea Civilă, domnul și doamna Oțel, asortați, fericiți și foarte căsătoriți, el cu un zâmbet mândru, eu cu părul plin de fixativ și de orez aruncat de niște ”animatori” care își făceau veacul pe acolo prin curte. Cred că ar fi ieșit o porție de pilaf din tot orezul lipit de capul meu.

A doua zi am făcut cununia religioasă și petrecerea cu peripeții. Îmi aduc aminte toată seara, ca și cum ar fi fost acum 10 zile, nu acum 10 ani. Îmi amintesc dansul și coregrafia marcă proprie (dacă tot am făcut atâția ani de dans, era păcat să nu profit de ocazie :) ) și de momentul în care Andra a început să ne cânte ”Dragostea e tot ce rămâne” și una dintre dansatoare a dat peste tava cu sucuri care s-au scurs peste mixer-ul DJ-ului. De cum mesenii s-au apucat să cânte La mulți ani-uri ca să acopere liniștea de mormânt lăsată după incident și de bucuria că s-a adus alt aparat și petrecerea a continuat. Și de cum m-au furat nașul meu de botez și prietenul lui care, greci fiind, voiau să experimenteze tradițiile românești. Îmi aduc aminte cum eram singurii pe terasă La Fițe în Herăstrău și cu regret ne-au informat că mai au ”decât” șampanie Moet care a costat o avere. Și de cum ne-a oprit poliția și le-a făcut cadou o amendă (mie mi-au urat casă de piatră). De cum Mircea s-a prefăcut că bea șampania cea scumpă din pantoful meu ca să mă răscumpere. De cum am dansat desculță. De toți oamenii dragi care ne-au fost alături. De cum ne-am dus acasă pe la 5 dimineața când se lumina de ziuă… Ce frumos a fost!

Ne-am plimbat ceva prin lume și ne-am bucurat de viața în doi. Am tras tare fiecare în corporații ca să facem carieră. Și-apoi din 2 ne-am făcut 3, am experimentat privarea de somn, refluxul, colicile, nesiguranța, frica, dar și o bucurie cum nu mai trăisem vreodată. Și-apoi, când era deja simplu în 3 ne-am făcut 4 și n-am mai dat doi bani pe frici sau părerile altora despre bebelușeală. Și-apoi, când a început să fie mai ușor în 4, am renunțat la corporație și m-am aruncat în aventura de freelacer.

Poză de la ședința foto de acum 10 ani. Domnul cu barca a intrat în cadru din greșeală, dar mesajul scris pe ea zicea: ”Life is Better Lived Together” :)

Iar azi, la 10 ani după ziua în care am spus DA, m-am trezit cu un croisant, o cafea și un bujor, cu mesaje scrise pe bilețele și cu poza de pe desktop schimbată cu una de pe malul lacului Herăstrău, în care râdeam amândoi, cu ochii străluncind și cu inimile pline.

Sunt recunoscătoare că băiatul cu ochi albaștri a prins avionul acum aproape 13 ani și că a ajuns la școala de vară, că mi-a cântat atunci din tastele telefonului și că azi mă susține necondiționat în tot ceea ce fac.

Și totuși, ce păcat că îi zice nuntă de tinichea! Cumva, parcă numele ăsta nu îi face cinste aniversării de 10 ani. Dar nu-i nimic, la anu’ vine nunta de oțel și poate vom reuși atunci să ne sărbătorim cum se cuvine. :)

 
 
Citește și:

17 lucruri pe care nu vi le-am spus despre mine până acum

”Noi”, după apariția copiilor

Aventuri cu iz turcesc
 
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.