– Mami, vreau să vorbească Aricel cu mine! mă anunță Alex încă dinainte să pornească avionul de pe loc.
– Maaamiii, țițiii! mă trage și Sara de braț ca să se asigure că mă uit în ochii ei, că o văd și că iau la cunoștință.
– Pfoai ce mă doare capul! sunt anunțată de peste culoar de un soț care visa deja cu ochii deschiși la plăcuta moțăială ce va urma.
– Maaaamiii, vreau să întrebe Aricel unde suntem!
– Țiiițiii!
…
Așa a început zborul nostru, într-o dimineață de aprilie, pe la 08:30.
Ne-am instalat pe locurile noastre, eu cu copiii pe o parte a culoarului, Mircea pe cealaltă. Eram pregătită ca la carte: apă, ț-șpe variante de ronțăieli, plușuri, cărți de joc, cărți de citit, cărți cu activități, creioane, pixuri, tot arsenalul. În afară de plușuri n-au vrut nimic! Adică ba da, m-au vrut pe mine. Au chițăit ei ce au chițăit, au râs în hohote, s-au copiat unul pe altul și după 2 minute întregi și-au amintit că eu șomez lângă ei.
Sara a adormit după ce a primit ce și-a dorit, a venit mâncarea și mă și bucuram că voi apuca să mănânc în liniște. Ha-ha! Ce omletă caldă? Ce chiflă aburindă? Ce suc de portocale?
Mami, mă ajuți? Mami, arde! Mami, vreau să întrebe Aricel dacă au și mâncare de arici! Mami, nu mai am loc pe masă! Mami, îmi ungi pâinea?… Jur că îmi venea și mie să o strig pe mama la un moment dat!
Habar nu am cum dar am reușit să mănânc. Numai bine că s-a trezit Sara, a văzut micul dejun, a căscat ochii cât cepele și m-am apucat să îi dau să mănânce. Mă uit la ceas. Mai avem vreo oră. Hai că pot!
În dreapta mea, într-o apatie totală și cu durere de cap, Mircea își vedea de statul lui degeaba. Știți, eu am o problemă cu lipsa de corectitudine așa că i-am propus ca la întoarcere să facem schimb: să stau eu degeaba și el cu copiii. Era o utopie, clar, dar are și mama voie să viseze, nu?
În fine, am cântat, m-am strâmbat, ne-am prostit și am ajuns cumva.
Îmi vâjâie capul, nici de văzut nu văd bine că Alex a insistat să ținem parasolarul ridicat și m-a terminat lumina puternică, mușchii se revoltă că i-am chinuit în poziții nefirești timp de 3 ore, I’d kill for a real coffee (aia din avion era o glumă proastă), dar copiii sunt fericiți. Acum câteva ore am aterizat după o vacanță de 5 zile în Barcelona (revin cu detalii despre cum a fost și ce am făcut) și sunt în plină recuperare.
Aseară m-a anunțat Mircea că a uitat să facă check-in-ul și că nouă ne-a găsit loc pe rândul 19, iar lui pe 7. No f*&#ing way, Jose! Cred că a înțeles mesajul meu nerostit că a și adăugat că va face el cumva să schimbe locurile cu cineva.
În fine, am pregătit bagajul cu tot ce trebuia: apă, ț-șpe variante de ronțăieli, plușuri, cărți de joc, cărți de citit, cărți cu activități, creioane, pixuri, tot arsenalul.
– Alex, îmi încerc eu norocul, ce pluș vrei să luăm în avion?
– Ăăă… Pe Aricel!
– Shit! mi-am spus în gând și-am strâns tare din dinți. Poate drumul de întoarcere va fi mai scurt cumva…
A fost mai scurt puțin, e adevărat, doar că mă durea capul și mi s-a părut că a trecut o veșnicie până am aterizat. Scenariul a fost 90% identic, doar că Mircea a lucrat la o prezentare și Sara a dormit mai puțin.
Acum serios, Alex și Sara chiar au fost OK, nu am avut scandal de vreun fel și sunt foarte mândră de ei.
Dacă mă întrebați pe mine, atunci când jucăriile, jocurile și cărțile nu funcționează, secretul zborurilor liniștite cu copiii e tot mama. O mamă calmă și cât mai prezentă, care știe să mănânce în 2 timpi și 3 mișcări, nu are nevoie la toaletă, alăptează în timp ce rezolvă puzzle-uri și face activități cu copilul mai mare, care are mușchii feței bine antrenați și se pricepe la dat în mintea copiilor.
Am neuronii praf (până mâine cel mult că nu primesc scutire și tre să fiu aptă de jonglerii la prima oră a ultimei zile de vacanță școlară), dar acum măcar știu! Dacă nu iese treaba cu freelance trainer și coach mă fac freelance entertainer de copii, specializat pe călătoriile cu avionul.
Sursa foto titlu: Shutterstock
Citește și:
Mergeți cu copiii în concediu? Cu amândoi?
Cum l-am învățat pe Alex să își facă bagajul pentru vacanță
Primul zbor al Sarei sau cea mai lungă oră
Sara, avionul și coapsele mele chinuite
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
You might also like
6 Comments
Pfoai,you did it!! 🙂 Asa ma simt si eu dupa zbororuri cu pitica,dar atunci cand in sfarsit aterizam,imi vine sa ma pup singura! Facem o treaba excelenta!aaaa,si daca te reprofilezi pe freelance entertainer de copii in avion, I am in!!
You are in adică mă angajezi sau facem joint venture? :)))
: )))))
Cunosc perfect senzatia dupa un zbor de 8 ore cu bebe in burtica de 7 luni si strumf de 1 an in brate, bineinteles care o voiau numai pe mama( cel din burtica ar fi fost culmea sa vrea la tati).
Eu am jurat sa nu mai calc in avion , cand am aterizat , uitand ca trebuia sa ma si intorc cu avionul.
Noroc ca tu te reprofilezi , platesc cat vrei tu ca eu sa stau pe randul 7 si tu cu copiii pe 19.
Toate cele bune,
denisa
Am avut noroc că peste culoar de noi se așezase o doamnă singură care a acceptat pe loc să se mute pe rândul 7 și Mircea a venit lângă noi. :))
La primul zbor cu piticul eram atat de emotionata si imi mai era si rau ( se intampla mai mereu sa imi fie rau atunci cand zbor). Incercam sa respir normal, sa ma calmez si sa fiu ok pentru copil, stiam ca ii pot transmite starea mea agitata si numai de un zbor cu plans nu aveam nevoie. Din fericire, a fost ok, a adormit la pieptul meu si s-a trezit inainte de aterizare. Cred ca i-a placut mai mult lui decat mie.
Eu m-am convins că ei simt exact ce se petrecere înăuntrul nostru oricât de zen aș vrea să par la suprafață. :))