Mă simt nervoasă. Ea trage de mine să intru în sala de balet să o văd, el trage de mine să rămân cu el pe hol și soră-sa să se descurce.

Mă simt frustrată. Vreau să termin de scris un articol, de pregătit un curs sau ce citit un capitol de carte și parcă e un făcut că au nevoie de ceva, că vor să îmi arate o construcție, să îmi explice o chestie scurtă în mult prea multe cuvinte și minute.

Mă simt tristă. O stresează într-una  pe Sara. Știu că e gelos, mă bucur că îmi spune lucrurile astea și că îmi aduce la cunoștință ce nevoi are. Când o respinge însă pe mine mă doare.

Sunt emoții pe care le lăsam să mă consume într-o vreme, să mă traverseze în lung și-n lat în timp ce țeseau tot felul de gânduri: că ei sunt nerecunoscători, că pentru mine nu e timp și loc, că am eșuat ca mamă. Și-apoi gândurile astea nășteau coportamente care mai de care mai iraționale.

Ziua în care am înțeles că între un stimul și reacția mea e o fereastră de timp mică de tot în care pot alege cum răspund mi-a schimbat viața. Am învățat să aduc multă conștiință în tot ceea ce ”mi se întâmplă”, să îmi identific tiparele mentale, să privesc emoțiile într-o lumină nouă, să îmi pun convingerile sub semnul întrebării, să devin un om mai bun în fiecare zi, pentru mine și pentru ceilalți.

Când n-o să mai calc pe jucării și nimeni n-o să mă mai sâcâie cu zeci de întrebări, povești fără sfârșit, vorbe grele de copil cu nevoi neîmplinite, fițe legate de mâncare, haine, program, reguli sau mai știu eu ce, va fi prea târziu. Când și Alex și Sara vor fi plecat pe drumul lor, la casele lor, la familiile lor și casa va fi curată, ordonată, inundată în liniște nu vreau să umplu golul lăsat de ei cu regrete despre ce ar fi putut să fie, ci cu amintirea a tot ceea ce a fost.

Există un timp pentru toate în viața asta. Copiii mei nu vor mai avea niciodată 7 ani, 9 luni, 17 zile, respectiv 3 ani, o lună și 19 zile. Așa că dacă azi vor trage de mine unul în stânga și altul în dreapta, dacă vor vrea să îmi explice o idee ca și cum ar fi descoperirea secretului vieții veșnice, dacă asta mă va costa un articol neterminat, un curs finalizat mai târziu sau un capitol de carte amânat, dacă vor avea nevoie să îi țin în brațe, să facem picnic pe balcon, să ne jucăm de-a zombie și balerine, să le creez spațiu să plângă sau să se elibereze de emoții grele, atunci fix asta voi face. Cât mai am cu cine.

 
Sursa foto: Adobe Stock
 
 
Citește și:

Iartă-mă

O să-mi fie dor, îmi zic

Nu ești singură

O casă plină de gălăgie e mai sănătoasă decât o casă plină de liniște

Ce ar trebui să facă orice părinte la finalul zilei
 
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.