Stau în fața lui și încerc să descifrez ce e în ochii care mă privesc. Frică? Surpriză? Confuzie? Tocmai am ridicat vocea la el pentru prima dată. Se întâmpla acum aproape 6 ani și încă mai țin minte foarte clar. Îmi părea deja rău din momentul în care cuvintele au început să îmi iasă pe gură.
Și cum mă uit la el, măcinată de vină, în mintea mea se formează un timid ”Iartă-mă!” și mă surprind într-un soi de luptă în interiorul meu. Cuvântul e acolo. Emoția e acolo. Gura nu cooperează, nu vrea să îi dea glas. Ba nu, vrea. Dar nu știe cum. Nu aveam model pentru așa ceva. În imensa bibliotecă a amintirilor mele din copilărie nu găsesc un ”Iartă-mă”! Inima îmi zice să îmi cer scuze, mintea îmi zice că nu se face – cum să își ceară iertare un adult în fața copilului?
Ochii lui mari și verzi, genele lungi și grele, gura cu colțurile un pic în jos m-au ajutat să îl rostesc și am sfârșit într-o îmbrățișare udată cu lacrimi. Ce bine era!
De atunci și până acum am bătătorit așa de bine drumul ăsta că mi se pare cel mai firesc lucru să îmi cer iertare de la oricare dintre copiii mei atunci când simt că am greșit. Ba chiar și atunci când cred că am fost cumva ”îndreptățită” să ridic vocea. Am crescut mult pe interior în ultimii ani. Și răbdarea mea a crescut, cu toate astea are limite și orice zi cu refuzuri repetate de cooperare, cu certuri prelungite între copii, cu somn puțin și griji multe, cu eșecuri profesionale mă catapultează fix dincolo de limitele astea.
Greșesc des? Mai des decât mi-aș dori. Mă învinovățesc? Nu la fel de mult. Am învățat să îmi acord și mie compasiune și am înțeles că e un spațiu mult mai propice pentru a crește și a deveni mai bun decât dacă arunc pe mine o găleată plină de vină sau, mai rău, de rușine.
Ce cred despre a-mi cere iertare? Că e firesc și că e o lecție mult mai valoroasă pentru copii despre ce faci când o dai în bară, decât să îi forțez să își ceară scuze pe care ei nu simt să le ceară. Vreau să știe că e în regulă să greșească, că e uman. Vreau să știe și că nu e OK să îi rănim pe ceilalți, dar și că dacă asta se întâmplă, un ”Îmi pare rău, cum pot să repar greșeala?” poate face minuni pentru relația dintre cei implicați.
”Am greșit, mami…” e felul Sarei de a începe un dialog, la vârsta de 3 ani, după ce a făcut o boacănă. Alteori vine și se uită la mine cu ochii ei albaștri îmi spune ”Iartă-mă…”, ”Hai să te iubesc puțin!” sau mă întreabă cu sprâncenele ridicate, cu un zâmbet delicat și ochii plini de speranță: ”Îmbrățișare?”.
După ce încalcă o limită despre care e foarte conștient și vede că nu trec pur și simplu cu vederea, Alex mai întâi îmi aruncă niște vorbe ”duioase” ca să fie sigur că știu că sunt o mamă rea, apoi își ia un pic de timp să se liniștească înainte să vină să mă ia în brațe și să își ceară iertare.
Ca părinți suntem primele lor ”școli” despre ei, despre oameni și relații, despre lume și viață. Dar în școala asta informația circulă în dublu sens dacă avem sufletul și mintea deschise să învățăm și noi de la ei.
Asta e experiența mea. Habar nu am ce se întâmplă la alte case sau dacă gândurile mele de mai sus ajută cuiva. Ție ți-a fost vreodată greu să îți ceri iertare de la copilul tău? Cum e acum? Și dacă încă e dificil, ce te reține și de ce ai nevoie ca să reușești?
PS: Pentru oricine ar avea chef de găsit nod în papură, articolul nu încurajează coportamentele agresive și iraționale la adresa copiilor. Faptul că poți oricând să îți ceri iertare nu înseamnă că poți da frâu liber oricăror porniri după bunul plac. 😉
Sursa foto: Adobe Stock
Citește și:
Kintsugi – Arta de a purta imperfecțiunile la vedere
O casă plină de gălăgie e mai sănătoasă decât o casă plină de liniște
Ce ar trebui să facă orice părinte la finalul zilei
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
You might also like
8 Comments
Nici părinții mei nu spuneau “Iartă-ma!”. Dar dacă nu aș spune “Iartă-ma!” nu știu cum as putea trai cu mine 🙂
E eliberator când înțelegi că trecutul nu trebuie să îți definească prezentul și viitorul. 🙂
https://youtu.be/diYAc7gB-0A 🙂
Si eu tidic vocea mai des decat mi-as dori si apoi ma simt vinovata.. Nu imindoresc asta dar uneori avem zile mai incarcate de certuri. Dar da, oricat de greu mi-ar fi, imi cer iertare. Pentru ca stiu ca si mie mi-ar olacea asta daca as fi in locul lor. Inca invat sa am mai multa rabdare si sper ca incet, incet sa reusesc
Cred ca nu avem nicio scuza (ca adulti) atunci cand gresim si nu ne cerem scuze (mai ales) de la propriii nostri copii.
De acord cu tine. Știi și tu însă că hărțile mentale și poveștile cu care am crescut și pe care le-am tot auzit sunt puternice și rulează în voie în subconștient.
Inca imi e greu, parca se duce o lupta in interiorul meu. Stiu si sunt constienta ca trebuie sa imi cer iertare pentru ca atitudinea mea a fost prea dura si tonul a fost unul nepotrivit, dar pur si simplu ies greu cuvintele. Si nu e pentru ca nu vreau sa o fac, cred de fapt ca inca nu stiu sa o fac natural. Dupa ce tuni si fulgeri e greu sa repari, cuvintele sunt cele mai dureroase, dar invat sa ma temperez si incerc sa raspund calm, sa ma gandesc cum mi-ar fi placut sa mi se raspunda mie chiar daca am gresit. E ca atunci cand stii ca ai gresit, deja povara ca ai facut ceva urat te apasa, daca mai vine cineva si tipa la tine, te simti si mai impovarat.
Știu exact cum se simte… Cred însă că ai motive să fii mândră de tine pentru că ai ajuns să conștientizezi lucrurile astea și pentru că faci pași spre schimbare. Nu uita să pui și o doză de blândețe la adresa ta în rețeta asta. :*