“Iubește-mă pe înțelesul meu” – cred că mai toată lumea a gândit asta la un moment dat în viața de cuplu. La începutul unei relații ne întrecem în declarații și surprize, vrem ca celălalt să vadă tot ce avem mai bun de oferit, vrem să îl facem să se simtă special, fluturii dansează în stomac și trăim într-o nebună și frumoasă stare de euforie. Trec zile, săptămâni, luni sau, de ce nu, ani și deși ne iubim partenerul în continuare și ne este bine împreună pericolul rutinei ne pândește.
Tu știi oricum că te iubește, nu? Doar ți-a zis-o săptămâna trecută. Te iubește și îți face o surpriză din când în când, uneori după ce i-ai bătut un finuț apropo poate. Te iubește chiar dacă se întâmplă rar să aprecieze câte ai făcut prin casă, dar te anunță ceremonios când a dus gunoiul, a dat cu aspiratorul, a culcat copilu, etc. Te iubește chiar și atunci când seara vine de la birou și începe să îți povestească de toate și poate la un moment dat te întreabă și cum a fost ziua ta. Reciproca este și ea valabilă. Sunt atâtea lucruri mărunte care ne pot face să alunecăm pe panta asta și să ne trezim că în loc de dialog deseori ne trezim că vorbim în monologuri în paralel. Și dacă se întâmplă ca unul dintre parteneri să fie mai împăciuitor și să tot lase de la el/ea lucrurile pot continua așa multă vreme. Dar nu ajută pe nimeni ca unul dintre ei să se supraadapteze mereu pentru ca celuilalt să îi fie bine. E obositor, iar frustrările se vor aduna și se vor revărsa mai devreme sau mai târziu.
O relație sănătoasă de cuplu, care să aibă șanse la o viață lungă, frumoasă, armonioasă, are nevoie de doi oameni implicați și care fac, fiecare, eforturi să îl cunoască pe celălalt, să îl asculte, să îl audă, să îl vadă, să îi vorbească și să îl iubească pe înțelesul lui. E ușor să găsești defecte și să critici, oricine poate face asta. E mai greu însă, dar absolut necesar într-o relație, să apreciezi calitățile celuilalt (și să te concentrezi pe ele mai degrabă decât pe defecte), să fii bun și empatic.
“Am nevoie să mă vezi, să mă auzi, să mă simți.”
Am stat de vorbă cu Gáspár György, psiholog clinician și psihoterapeut relațional, despre sănătatea relației de cuplu, despre inteligența relațională, despre comportamentele toxice, despre cât de puternic prezent e copilul interior al fiecăruia dintre parteneri în relația dintre ei, dar și despre cum relația părinților va modela în viitor relațiile de cuplu ale copiilor lor. În timp ce scriam răspunsurile lui eu am căzut pe gânduri, recunosc. Ceea ce vă doresc și vouă – să citiți rândurile de mai jos cu mintea deschisă și cu curajul de a pune și voi sub lupă relațiile voastre.
Cât de mult afectează “copilul invizibil” al fiecăruia dintre parteneri dinamica relației dintre ei? Își pune copilul nostru interior amprenta asupra relației de cuplu în vreun fel?
Cât de tare mă bucur că ai început cu această întrebare, este o mare onoare să constat că ideea centrală a cărții mele a prins rădăcini în spațiul online românesc.
OK, acum că m-am răsfățat puțin 🙂 , îți spun că răspunsul meu este DA. Copilul interior devine vizibil în relațiile noastre de cuplu. Mai mult decât atât, relația de cuplu este unul dintre cele mai sigure contexte în care putem să-l întâlnim, să-l vedem, să-l auzim și să-l simțim. Deoarece, în secret, fiecare dintre noi își dorește să primească de la parteneră/partener ce nu a primit de la părinți în copilărie. Problema este că maniera în care ne exprimăm această nevoie este adesea nepotrivită – țipăm atât de tare încât celălalt nu ne mai aude; fugim atunci când am vrea să fim ținuți în brațe; ori criticăm atunci când în fapt am avea nevoie de iubire și apreciere.
Pe scurt am putea spune că 90% din ceea ce ne doare în prezent, în relația de cuplu, este o oglindire a rănilor din copilărie.
Ne certăm în fața copiilor sau nu? Cât de mult influențează relația dintre părinți viitoarele relații de cuplu ale copiilor lor?
Cred că pentru noi cei care suntem ființe umane, din carne și oase, este imposibil să nu ne certăm uneori în fața copilului. Important este să o facem “cu cap” și să dăm dovadă de inteligență relațională. Iar dacă am dat-o în bară și ne-am rătăcit în vârtejul unui scandal inconștient sub ochii copilului, este responsabilitatea noastră să-i oferim acestuia și un model potrivit pentru a repara dauna relațională.
Părintele este un model pentru copil, prin tot ceea ce face. Prin felul în care iubește, trăiește, muncește. Am putea spune că relația dintre părinți este un șablon pentru viitoarele relații de iubire ale copilului.
Ca băiat, de la tată am învățat ce înseamnă iubirea unui bărbat față de o femeie, iar de la mama iubirea unei partenere față de partenerul ei.
Doar că aceste “lecții de iubire” sunt cel mai adesea stocate în memoria noastră implicită, din care informațiile sunt accesate inconștient și acestea ajung să influențeze alegerile și acțiunile noastre în plan intim – fără să știm cu adevărat de ce facem ceea ce facem sau felul în care o facem.
Din câte ai observat tu, cum ar suna un top 3 al comportamentelor ce pot fi dăunătoare într-o relație?
- Critica – fie ea și celebra “critică constructivă”.
- Disprețul – acțiunile noastre verbale sau non-verbale prin care ne exprimăm superioritatea față de partener sau avem impresia că sângele nostru este mai albastru decât al celuilalt.
- Utilizarea muniției psihologice – aplicarea repetată a unor strategii de apărare pe care le-am cultivat în copilărie sau în alte relații și despre care știm că nu mai sunt eficiente, dar le folosim automat și negândit. Ex: generalizările “tu mereu, niciodată, întotdeauna”; citirea gândurilor – când avem impresia că știm ce gândește celălalt; negarea responsabilității; blocajele în comunicare etc.
Care ar fi prioritățile femeii, respectiv ale bărbatului atunci când vine vorba de relația de cuplu? Care sunt cele mai importante diferențe și cum ar trebuie ele echilibrate pentru a avea o relație sănătoasă?
Nu cred în diferențele de gen atunci când vine vorba despre iubire. Noi toți avem nevoie de conexiuni interumane bazate pe siguranță și încredere. Exact așa cum un bebeluș are nevoie de căldura emoțională a unui părinte pentru a se simți în siguranță, la fel și adultul are nevoie de acest atașament psihologic pentru a trăi. Astfel, din punctul meu de vedere relația este o necesitate atât pentru femeie, cât și pentru bărbat.
Ce diferă, însă, este limbajul psihologic prin care am învățat să ne exprimăm iubirea și nevoia de a fi iubit. La acest capitol cred că fiecare partener are responsabilitatea de a învăța și limbajul iubirii vorbit de către celălalt pentru ca cei doi să se poata simți văzuți, auziți și simțiți în acest lăcaș intim numit cuplu. Iar pentru asta fiecare dintre noi are nevoie de curaj, compasiune si practica.
Cum se păstrează calitatea relației de cuplu după ce devenim părinți?
Cu siguranță există mai multe variante, toate drumurile duc “la Roma” dacă vrem cu adevărat să ajungem acolo. Eu cred mult într-o atitudine ghidată de curiozitate, deschidere și acceptare. Ce altceva este trecerea de la doi la trei decât un proces necunoscut, vulnerabil și profund uman pentru fiecare dintre noi? Unul în care, la fel ca în orice altă schimbare, se activează fricile noastre, reale și imaginate, vedem părți din noi care nu ne plac și avem de învățat să ne acceptăm imperfecțiunile pentru a ne putea iubi copiii.
De ce mai avem nevoie este o calitate specială a “atenției” – în care ajută să ne aducem atenția din nou și din nou în prezent, mai ales atunci când avem de rezolvat situații de criză (doarece soluțiile sunt “aici și acum”).
Cum se explică faptul că avem tendința de a manifesta în relația de cuplu comportamente văzute în relația dintre părinții noștri chiar dacă acele comportamente au provocat suferință?
Puterea relațiilor este foarte mare, atât în sens pozitiv, cât și în sens negativ. Iar din punct de vedere neurobiologic știința ne-a demonstrat că toate experiențele de viață sunt stocate în memoria noastră, care are două mari depozite: unul conștient (memoria explicită) și un altul inconștient (memoria implicită).
Tot ce nu este “digerat psihologic” intră în depozitul inconștient, la categoria lucrurilor care nu sunt rezolvate, și de care acum nu ne putem ocupa, rămânând să fie soluționate undeva în viitor. Iar mintea umană, această secretară personală și foarte sârguincioasă, alege să ne bage pe “agenda de lucru” a vieții adulte, din când în când, părți ale experiențelor timpurii care nu au fost încă procesate în speranța unei rezolvări.
Astfel, ajungem să ne implicăm în comportamente moștenite inconștient de la părinți, având însă și posibilitatea de a ne trezi la realitate, a observă ce se întâmplă și a alege, în mod intenționat, să devenim proprii autori ai vieții adulte. Trezirea ține de noi, de fiecare în parte, și depinde de cât de curajoși suntem.
Ne recomanzi să participăm la evenimente pe tema relațiilor? De ce?
Da, pentru că relațiile contează și consider că este esențial ca fiecare dintre noi să ne schimbăm perspectiva învechită și extrem de pasivă asupra relațiilor. Pentru că relațiile influențează semnificativ calitatea vieții noastre. Și pentru că motivul pentru care ne aflăm pe acest pământ este acela de-a învăța să relaționam.
Sursa foto: Pexels
Citește și:
O poveste despre un băiat și o fată
Surprinzătorul secret al relațiilor de durată
”Uite-i ce fericiți sunt! Sigur n-au nicio grijă!”
Nu există prea mult ”în brațe” nici pentru oamenii mari
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
You might also like
Leave A Reply