Stau pe canapea cu un cappuccino de senzație în mâna dreaptă în timp ce mâna stângă mi se odihnește în palma lui. Copiii aleargă fericiți în jurul nostru, un fel de entertainment gratuit pentru ceilalți oameni din cafenea.
La o masă stau două adolescente și vorbesc efervescent despre ceva. Pe o altă canapea stă un cuplu de tineri care se uită zâmbind cu căldură la Sara. Puțin mai în față, un cuplu 40+, aparent obosiți, purtând o conversație lejeră dar serioasă. Aproape de ei e gașcă veselă, par a fi două familii, cu copii mici, cearcăne mari și sisteme de purtare atârnând pe șolduri.
Dacă le faci acum o poză despre cei mai mulți ai putea zice că sunt lipsiți de griji și poate chiar ți-ai dori să fii în locul lor. Doar că în spatele unui zâmbet, după o coafură îngrijită, niște haine funky sau un anturaj vesel nu e musai să se afle un zbor lin prin viață, fără turbulențe.
Fiecare dintre noi, oameni mici și oameni mari, are un rucsac invizibil în spate, greu ca un ghiozdan ticsit cu manuale școlare. Și în rucsacul ăsta invizibil cărăm atât emoțiile proprii, cât și ”lucrurile” altora, uneori chiar fără să ne dăm seama – convingeri, proiecții, valori, povești, condiționări, frici, dureri sau etichete. Cu fiecare nouă greutate aruncată în rucsac devenim tot mai mult ce zic alții despre noi și uităm să fim cine chiar suntem.
Poate avem norocul ca într-o zi un eveniment (sau o serie de întâmplări deloc întâmplătoare) să ne trezească din plimbarea asta oarbă prin viață cu pălăria de victimă mereu pe cap. Dar procesul ăsta de deșteptare cere mult curaj. Nu e deloc ușor să tot deschizi rucsacul, să mai arunci o privire înăuntru și să vezi ce mai găsești, iar sortarea și debarasarea de bagajele care nu ne mai servesc e un proces de durată și pe alocuri dureros. Cui îi vine ușor să lase în urmă cine credea că e, doar ca să descopere cine este și cine poate deveni? Nici omida nu cred că se bucură că trebuie să moară pentru ca fluturele să se poată naște.
E atât de simplu să etichetezi și să îi judeci pe oameni după aparențe. E la fel de ușor să te uiți la ei cu invidie și să decizi într-o fracțiune de secundă că omul din fața ta are viața perfectă. Adevărul e că nimeni nu are viața perfectă. Da, poate cel cu care te compari e pe val acum, iar tu ești undeva sub nivelul mării. Câteodată suntem sus, câteodată suntem jos. Nu suferim cu toții deodată, la fel cum nici nu ne bucurăm cu toții deodată. Cu toții avem istorie. Cu toții avem povești. Cu toții trecem prin tot felul de procese interioare mai mult sau mai puțin vizibile la exterior. Fiecare se luptă cu demonii lui. Așa cum poate. Atât cât poate. Unii vor ieși învingători din confruntarea asta, alții poate nu. Dar cred că lumea ar fi un loc mai bun dacă am înțelege că fiecare om are un rucsac invizibil în spate pe care îl poartă cu el mereu.
Fă-ți timp pentru tine. Ia o pauză de bine!
Sursa foto: Pexels
Citești și:
Ce spun alții despre tine e doar interpretarea lor
Exercițiu de identificare a valorilor personale
Care e povestea pe care ți-o spui despre tine?
Fii pe placul tău, nu pe placul altora
11 cadouri pe care să începi să ți le faci
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
12 Comments
Ce frumos ai scris, Cristina!
Cand am trecut printr-o perioada grea, priveam pe geam la fiecare trecator. Ma comparam cu oamenii de pe strada si plangeam. Ma intrebam cand va fi si in sufletul meu liniste. Asa credeam eu ca e in sufletul lor, desi nu ii cunosteam. Apoi mi-am dat seama ca nici zbuciumul din sufletul meu nu se vedea pe strada. E usor sa crezi despre altii. Si bune si rele.
Te înțeleg perfect, Raluca. Cred că fiecare trece la un moment dat printr-o fază din asta. Cel puțin. Și noi am ajuns buni la a simula că totul e OK pe interior deși el se face țăndări…
O doamne, de cate ori am facut asta. Ma uitam in jur si aveam impresia ca nu voi avea niciodata viata aia frumoasa a celor pe care ii admiram cu atata ardoare. De la familia zambareata si relaxata din parc pana la mamica super fit care isi plimba baietelul linistita pe o alee..si exemple sunt multe. Ma uitam cu jind si imi spuneam ca am cea mai urata viata.. Mi-a facut bine articolul asta, chiar foarte bine, e atat de usor sa te pierzi in presupuneri despre viata altora..
E cineva care poate spune cu mâna pe inimă că nu a făcut asta? Eu sigur nu! Te îmbrățișez tare! :*
Multumim pentru incurajari! E o adevarata provocare sa renuntam la comparatii.
Articolul tau mi-a aprins un mic beculet… Se intampla mereu sa comparam copiii – unii cu ceilalti, am fost si noi candva comparati cu colegii de clasa, cu copiii vecinilor, cu frati, surori sau cu verisori. Undeva, cumva, trebuie sa rupem lantul acesta!
Ohooo! Ce notă ai luat la…? X cât a luat? Câți de 10 au fost? Și aș putea continua. 🙂
Mare dreptate ai. Și eu mă încurajez mereu pe mine să nu mă mai compar cu alții, să văd ce am eu bun de oferit și să fiu cea mai bună variantă a mea. La școală, mereu le spun copiilor să se uite la ei, nu la ceilalți, pentru că fiecare are drumul său.
Mie mi-e greu să nu mai fac asta chiar dacă e ceva la care lucrez activ. Dar am acceptat că e un proces și că durează. Mă felicit însă ori de câte ori reușesc să depășesc momentul repede și fără să mă demoralizez. 🙂
Frumos spus. De multe ori si copiii sunt etichetati ca fiind obraznici sau timizi doar dupa un gest, o actiune. Daca am invata mai mult empatia si mai putin carcoteala probabil am trai mai bine, am fi mai fericiți…
Așa e, dar va mai dura… Cred că e greu să fii bun și să nu proiectezi toate rănile, fricile sau furia ta pe ceilalți, mai ales atunci când nu ești conștient de ele.
Nu pot sa-mi explic de ce suntem noi oamenii conceputi intr-un astfel de mod, de-a ne compara cu altii. Fie ca recunoastem sau nu, toti am facut-o la un moment dat si poate inca o mai facem. Recunosc, am avut asemenea momente, dar mi-am dat seama ca nu e ok si deloc sanatos sa mai compar viata mea, realizarile mele, cu ale celor din jur.
Imi amintesc faptul ca, inainte sa-mi cunosc sotul, tanjeam ca sa zic asa, dupa o relatie cum avea prietena mea cea mai buna. La scurt timp l-am cunoscut pe EL si avem si eu parte de ceea ce vedea in jur, iar ulterior prietena mea s-a despartit de iubitul eu, spunandu-mi ca nu a fost niciodata atat de fericita precum ii vedeam eu. 🙂
Amy, eu cred că nu suntem proiectați așa. Ne naștem perfecți, echipați să ne iubim. Doar că ne naștem și dependenți în totalitate de părinți care în ochii noștri nu pot greși. Nu vreau să generalizez, sigur există și excepții. Dar părinții noștri au crescut cu condiționări, drept urmare ne-au crescut și pe noi la fel. Nu blamez. Sunt sigură că marea lor majoritate aveau intențiile cele mai bune. Unii dintre noi reușesc să își dea seama că toate bagajele astea nu sunt ale lor și pot învăța să se debaraseze de ele, dar e un proces care cere timp, prezență și consecvență. Dar da, it’s funny how the grass is always greener la alții atunci când noi nu suntem într-o perioadă bună. 🙂