A fost odata ca niciodata, intr-un tinut nu foarte indepartat, un baietel vesel, blond, cu ochi verzi si gene lungi si arcuite. Lumea ii spunea Alex.

Mamica si taticul lui erau topiti dupa micul lor super erou si nu se mai saturau sa stea cu el. Puterea lui era sa sa ofere zambet, caldura, iubire si grija.

Intr-o neprietenoasa dimineata de luni veni din nou momentul sa se desparta pentru cateva ore.

– Puiule, mami pleaca la birou imediat. Imi dai o imbratisare, te rog? il intreba mama intr-o dimineata.

– Da, iti dau, spuse el fugind spre ea si cuprinzand-o cu bratele lui pufoase de copil.

– O sa imi fie dor de tine. Sa te gandesti ce vrei sa ne jucam cand vin acasa, bine?

– Haide, fii si tu mai vesela! Uite: iti dau un pupic sa il iei cu tine la servici. Si cand ti se face dor de mine il scoti din buzunar si ti-l pui pe obrajor.

– Ce idee buna! Multumesc ca te-ai gandit la mine.

– Iti dau si un zambet, spuse el mandru de efectul pe care ideea lui l-a avut. Sa il pui si pe el in buzunar. L-ai prins, da?

– Da, pui. L-am pus bine.

Mamica ramasese fara cuvinte. Stia ca puiul ei e afectuos si empatic, dar fusese luata prin surprindere. Stia fara doar si poate ca era o mama norocoasa si recunoscu incantata ca ii placea sa fie rasfatata.

Revederea a fost dulce. Imediat ce isi intampina mama cu cel mai luminos zambet, Alex o intreba:

– Ai folosit pupicul si zambetul?

– Daaa! Dupa pranz mi s-a facut un dor de tine de nici n-am stat pe ganduri. Le-am folosit imediat.

– Maine sa imi dai si tu un pupic sa il iau la pachet la gradi, da? Si daca mi se face dor o sa il folosesc.

– Asa facem!

Si mama se mai bucura o data in tacere, uitandu-se lung la omuletul ei si sperand ca zilele in care pupicul la pachet va fi doar o amintire sa vina cat mai tarziu…