Îți amintești ultima dată când ai simțit durere fizică? Dar ultima dată când ai fost respins? Nu e prea plăcut, nu? Acum câțiva ani citisem pentru prima oară că respingerea doare la fel ca orice durere fizică, ca un pumn în burtă cum spunea Jay Shetty într-un podcast. Pentru că azi există aparate ultra performante de rezonanță magnetică (RMN) avem dovezi clare că atunci când suntem respinși – de un părinte, copil, prieten, partener, șef, posibil angajator – în creierul nostru se activează aceleași zone ca în cazul durerii fizice.
Dacă ne gândim la nevoile noastre psihologice de bază – autonomie, competență, relaționare – la nevoia de a fi văzuți, acceptați, iubiți nici nu e de mirare că respingerea doare.
Nu cunosc pe nimeni căruia să îi placă să încaseze pumni în burtă, știu însă că viața vine cu mai multe respingeri decât ne-am dori să experimentăm. Începem să ne confecționăm armurile încă din copilărie. De ce atunci? Pentru că depindem de părinții noștri sau de adulții care ne cresc. Viața noastră depinde de ei și ca să ne simțim iubiți, acceptați și în siguranță ne vom comporta într-un fel care să le fie acestor adulți pe plac. Vom avea grijă să nu îi supărăm, să nu ne punem în pericol. These are facts. Nu e vorba despre a căuta vinovați sau despre a-i critica pe ai noștri. Ei ne-au crescut cum au știut mai bine, în funcție de nivelul de conștiință și de condiționările cu care au fost crescuți și ei.
Numai că, cu fiecare nou centimetru de armură negăm câte un centimetru din cine suntem cu adevărat. Ajungem la vârsta adultă ascunși cu totul după armura asta și ca să simțim că suntem apreciați, văzuți, acceptați o mai lustruim ca să fie cât mai atractivă pentru cei a căror aprobare o căutăm.
Săptămâna trecută am avut o ședință de coaching cu un client care voia să lucreze pe o relație disfuncțională cu cineva foarte apropiat. La începutul întâlnirii clientul avea convingerea că tot ce era de reparat era în terenul celeilalte persoane care avea, tot conform clientului, nevoie de coaching și/sau terapie. Cum în coaching nu lucrăm decât cu clientul din fața noastră, ori de câte ori discuția devia spre cealaltă persoană îl ajutam pe client să mute focusul pe sine. Mai întâi au apărut cuvinte cum ar fi ”mă deranjează”, ”mă frustrează” sau ”mă enervează” pentru ca ceva mai târziu să apară ”mi-e frică să nu mă respingă”.
Nu se poate să fie asta singura metodă de a face față respingerilor, adică să tot renunțăm la părți din noi ca să fim cum se așteaptă alții să fim. M-am gândit mult la clientul meu în zilele de după întâlnirea noastră și la respingerile pe care le-am primit la rândul meu, atât personale, cât și profesionale.
Știu că e mai ușor de zis decât de făcut, mai ales în momentul în care se întâmplă, dar nu ar trebui să luăm respingerea personal. Pentru că nu e, deci de ce am face-o să fie? De ce ne-am biciui? Dacă e o situație din familie, e complicat. Ce să facem? Familia nu ne-o alegem. Cred că ce putem face e să ne asigurăm că ne uităm în curtea noastră, să vedem dacă am greșit, dacă vindeca, dacă putem repara, dacă ne putem întâlni la mijloc. Dacă nu, poate nu e o idee rea să ne luăm nouă partea for a change și să renunțăm la a trece prin viață purtând tot felul de măști pe placul altora. Valabil și în cazul prieteniilor – it takes two to tango și nu e OK ca doar una dintre părți să depună eforturi. Altfel, dacă e vorba de produsul sau serviciul nostru care este refuzat sau dacă nu primim job-ul visat, chiar dacă ne pică aiurea, poate fi o ocazie bună să cerem feedback și să încercăm să înțelegem ce n-a funcționat.
Apoi, avem tot felul de așteptări despre cum ar trebui să să se întâmple lucrurile și ne atașăm de așteptările astea ca și cum ar fi certitudini, ca și cum alte scenarii n-ar putea exista. În cazurile astea poate că respingerea ne deschide ochii ca să putem vedea și alte opțiuni. Și mai cred, așa cum scriam și aici, că singurul mod de a face ca respingerea să doară mai puțin este să acceptăm că ea există, să ne antrenăm – să avem curajul să ne tot prezentăm în lume, să ne desensibilizăm ușor, ușor. Cum spunea cineva la un eveniment astă iarnă: am contactat peste 100 de potențiali colaboratori. Dintre ei doar 2 au răspuns afirmativ…
Respingerea nu e sfârșitul. Chiar dacă uneori așa pare.
Sursa foto: Adobe Stock
Citește și:
7 cadouri pe care un coach bun ți le face
Care e povestea pe care ți-o spui despre tine?
Uite-te în oglindă, nu peste gard!
Fii pe placul tău, nu pe placul altora
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
Leave A Reply