Nici nu termin de rostit cuvintele că îl văd cum se încordează. Abia acum ridică privirea spre mine, ezită o clipă și mi-o trântește:
– Nu sunt obligat să fac ce-mi zici!
Ce simplu ar fi să îi spun că nici eu nu sunt obligată să îi fac poftele, să umblu după el, să îl ajut cu una sau cu alta. Dar unde am ajunge? Eu m-aș enerva și aș ridica tonul, el s-ar simți atacat și ar riposta la fel. Lucrurile ar scăpa de sub control. Inspir adânc. Expir la fel. Îmi spun că nu e o luptă între ego-uri. Nu trebuie să fie. Da, copilul refuză să facă ce îi cer, dar am libertatea să aleg ce gândesc despre situația în care ne aflăm.
Circumstanța e că Alex se opune rugăminții mele. Ce gând îmi formulez eu în minte legat de situația asta e o alegere.
Mă distanțez puțin de scenă și analizez ce se întâmplă. Circumstanța e că Alex se opune rugăminții mele, e un fapt. Ce gând îmi formulez eu în minte legat de situația asta e o alegere. Pot să aleg să interpretez reacția ca pe o sfidare ceea ce va declanșa furie, emoție care la rândul ei îmi va dicta propriul răspuns ofensiv, cum ar fi țipatul să zicem. Sau pot să aleg să văd reacția lui ca pe o nevoie de a-și impune punctul de vedere, de a-și consolida identitatea, caz în care cresc exponențial șansele să privesc lucrurile cu înțelegere și empatie, să rămân calmă și mai ales să nu o iau personal.
Deseori trăiesc cu senzația că din papucii noștri de adulți ni se pare că nouă ni se cuvine totul. Lor mai puțin. Ori mentalitatea asta este foarte nesănătoasă.
Ne dorim copii autonomi, dar facem în locul lor lucruri de care sunt capabili, ca să meargă mai repede.
Ne dorim copii îndrăzneți, curioși, exploratori, dar în parc ne ținem scai de ei aducându-le aminte la fiecare pas că pot cădea, că nu au voie, că se murdăresc.
Ne dorim copii respectuoși, dar le arătăm respect de prea puține ori.
Simțiți și voi că parcă zilele noastre ar fi o luptă continuă între vechi și nou, între tipare de comportament învățate din copilărie și comportamente care ne-am dori să devină noi obiceiuri, între convingeri vechi, bine înrădăcinate și unele noi, firave? Dacă da, să știți că e normal. E minunat că încercăm să rescriem tiparele vechi. Dar trebuie să nu uităm că:
- schimbările sunt procese care durează și din păcate cer timp, conștientizare și efort suținut;
- vom eșua de mai multe ori pe parcurs așa că e bine să ne calibrăm corect așteptările și să fim blânzi cu noi înșine.
Copiii nu învață doar din ceea ce le spunem în mod direct. Ei ne observă non-stop, chiar și atunci când credem că nu sunt atenți. Ne ascultă, ne urmăresc gesturile și absorb totul. Suntem responsabili de tot ce punem în relația noastră cu ei, indiferent dacă ne convine sau nu.
Luarea deciziilor se învață luând decizii. Abilitățile se învață și se șlefuiesc exersându-le. Identitatea se conturează exprimând gânduri și opinii și luptând pentru ele. Dacă vrem copii cu voce care să ajungă adulți cu încredere în sine și care să reușească să își expună punctele de vedere, va trebui să acceptăm că își vor folosi vocea chiar și în relația cu noi și să ne asumăm responsabilitatea pentru felul în care alegem să interpretăm opoziția lor.
Sursa foto: Shutterstock
Citește și:
Parentingul e despre noi ca părinți, nu despre copiii noștri
Comportamentul ”urât” al copilului e un strigăt de ajutor. Să-l ascultăm!
Mâncare bio pentru corp, dar junk food pentru minte și suflet
Parentingul blând nu e un moft. Ar trebui să fie norma!
Părinte conștient – Program de autocunoaștere pentru părinți, Ediția a 2-a
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
You might also like
3 Comments
Chiar zilele trecute aveam o discutie despre refuzul lui si despre faptul ca atunci cand vorbim cu el si ii explicam anumite lucruri, pleaca pur si simplu sau schimba subiectul. Am impresia uneori ca am de-a face cu un adolescent si nu cu un copil de aproape 5 ani. Uit mai mereu ca el ne observa fiecare reactie, fiecare miscare chiar daca nu este implicat direct si atunci degeaba vorbele mele transmit ce trebuie daca exemplul meu nu e intotdeauna acelasi cu ce am vrut sa ii transmit..uff cateodata mi se pare ca e atat de greu si am impresia ca e o lupta continua, nu numai cu el ci si cu cei din jur care au de fiecare data o alta parere..
pana la un punct asa este. dar ce ne facem atunti cand refuzul lui de a face o actiune in mod repetat poate afecta chiar viitorul lui? ce ne facem cand refuza constant sa facca ceva doar penru ca poate refuza. da, nu l pot obliga sa faca lectii, nu l pot obliga sa citeasca. il pot lasa sa vegeteze, sa mearga la scoala cand are chef si asa mai departe. ce te faci cand iti spune apoi ca a vrut doar sa demonstreze ca e puternic sau ca a simtit sa se incapataneze asa dar de fapt stie ca e o prostie dar asa vrea el sa faca.
atunci cred ca intra in scena puterea de convingere, crearea unei explicatii solide pentru fiecare DE Ce care de ce este de fapt doar un pretext pentru a atrage atentia asupra lui si a mai amana un timp actiunea.
din pacate lucrurile se complica cu varsta si, mai ales, cu scoala :(.
soțul meu zicea cand era dante la gradinita ca el nu o sa l puna niciodata sa faca teme. a ramas cu zisul….
ce am vrut sa zic de fapt este ca ceea ce se intampla la varste mici e un antrenament pentru ce urmeaza mai apoi si ca invatam din mers si cum e cu stapanirea furiei, si cu a nu o lua personal :).