– Alex, te rog, nu o mai sâcâi pe Sara!
– Sara, nu te urca pe spătarul de la canapea!
– Nu vă mai certați pentru o amărâtă de jucărie!
Azi a fost o zi grea. De fapt prima parte a zilei a fost dificilă, mai ales pe fondul unei nopți cu mult prea multe treziri decât mi-ar fi plăcut. Când nu mă rățoiam la Alex pe te miri ce prostii și mărunțișuri, când nu încercam să îi fac să conviețuiască în aceeași cameră, mă ocupam de o Sara mârâită și mi se părea că nu vom mai ajunge niciodată la vreun numitor comun. La un moment dat, în timp ce puneam hainele în dulap, m-am trezit că îi tot repetam Sarei, ca o placă stricată, să nu mai țopăie pe pat. Cuvintele mele nu aveau nici cel mai mic efect în sensul dorit, ba parcă sărea cu plăcere și mai mare.
– Oprește-te, pui! i-am spus la un moment dat când simțeam că mai am puțin și o iau razna.
Ce credeți că a făcut Sara? A mai sărit de vreo 3 ori, s-a aruncat în fund pe pat și s-a oprit. End of story.
Și mi-am amintit de unul din momentele mele de ”aha!” avute acum vreo 4 ani (cred) când am fost la o conferință a Uraniei Cremene.
Mintea noastră procesează informația în imagini
– Copilul meu nu face ce îi cer! îți spui poate.
Gândim în imagini. Nu există imagine pentru ”nu”. Și dacă gândim în imagini și nu există o poză care să îl reprezinte pe ”nu” înseamnă că dacă eu îi spun copilului să nu facă un anumit lucru el va face fix pe dos sau va continua să facă ceea ce făcea și înainte. Puteam eu să îi tot spun Sarei să nu sară în pat. Mesajul care ajungea la ea era să sară, ceea ce a și făcut.
În plus, în cazul copiilor mici, cum e Sara, care au un vocabular limitat, mesajul va fi decodificat pe baza acelor câteva cuvinte cheie pe care le recunosc. De exemplu, dacă unui copil de 2 ani îi spunem ”Să nu pui mâna pe tortul ăsta.” e foarte probabil ca el să audă doar ”Vreau…pui…mâna…tort…” ceea ce va şi face. :)
De ce complicăm singuri viața?
Nu mai bine le spunem ce să facă în loc de ce să nu facă? Cu atât mai mult cu cât ei nu deduc automat că ar trebui să facă opusul a ceea ce fac deja. Cum spunea Urania, a le cere copiilor să nu mai deseneze pe pereţi nu transmite un mesaj la fel de clar ca în situaţia în care le-am da o foaie şi le-am spune să deseneze doar pe ea.
”Nu arunca mâncarea pe jos!” poate deveni ”Lasă mâncarea pe masă!”
”Nu alerga!” poate deveni ”Mergi încet!”
”Nu călca în baltă cu pantofii aștia!” poate deveni ”Ocolește balta!”
”Nu striga! poate deveni ”Vorbește încet!”
Luând experiența mea ca etalon pot să spun că nu va fi ușor să schimbați cuvintele pe care le folosiți. Ne vine tare natural să formulăm cerințe cu ”nu”. Daaar, e un exercițiu foarte interesant și chiar crește șansele unui dialog eficient cu copiii. Nu mai zic de sprâncenele altor adulți din parc care se vor ridica mirate la auzul unor cerințe părintești care ies din tipar. :)
Sursa foto: Shutterstock
Citește și:
Copiii aud 100 de NU-uri pe zi. Cum facem să le mai spunem și da?
Parentingul blând nu e un moft. Ar trebui să fie norma!
Tu ce vezi când te uiți la copilul tău?
“Parenting prin ochii copilului” și “aha”-urile pe care le-am avut
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
You might also like
5 Comments
Imi doresc nespus sa nu mai folosesc NU dar e atât de greu…cand foarte energica mea fetita ( 1 an si 3 luni) vrea doar sa butoneze mașinile de spălat, sa deschida dulapul cu pantofi ca sa ii bage în gurita, sa se urce pe mobila, sa deschida toate dulapurile (si nu pot sa pun sisteme de protecție peste tot)…cu jucăriile se joacă câteva secunde (chiar dacă stau lângă ea sa ne jucam împreună), citim carti, dar si aici isi pierde rapid interesul si vrea sa le mănânce…Mi-am lipit o foaie la vedere în bucătărie cu câteva exemple de “cum sa vorbim cu copiii”, dar tot nu mă ajută…
Cât de bine te înțeleg! Nu degeaba am început să îi spun Sarei fetița atomică. Eu zic că NU e foarte bun în anumite situații, mai ales când e vorba de siguranța copiilor. Nu cred că există om care să nu îl folosească. Există situații când exagerăm cu el? Da. Să fii blândă cu tine, Cristina. E un proces. Nu dau sfaturi, dau doar exemplul nostru: și când era Alex mic, dar și cu Sara am vorbit mereu ca și cu niște oameni mari. Le explicam mereu de ce în anumite locuri nu e voie, de ce facem într-un fel și nu în altul. Chiar dacă nu aveau capacitatea de a înțelege tot ce le spuneam amândoi mi-au lăsat senzația că a ajutat că le-am explicat mereu, că recunoșteau tonul folosit atunci când veneam cu explicațiile respective. Am zis o dată, de două ori, de douăzeci de ori dacă era nevoie și la un moment dat internalizau. Răbdare multă și blândețe față de tine și creștere mare fetiței! :)
Am o părere proastă față de cei care nu reușesc să se desprindă de “nu”-ul moștenit, dar am una și mai proastă față de cei care refuză să-l folosească.
De ”nu”-ul moștenit nu se scapă chiar așa ușor în orice circumstanțe. Cât despre ceilalți, cred că ”nu” e foarte util în unele cazuri, dar știu din experiență proprie că se și exagerează cu el. Eu încă învăț să îmi aleg bătăliile. :))
perfect de acord