– Cris, ce mai faci?

– Foarte bine!

– Cum e viața de freelancer? Pari așa…relaxată. 

Am fost ieri pe la fostul birou să îmi iau ultimele adevrințe de la HR. Am povestit cu mulți colegi și, pe măsură ce bucata de dialog de mai sus se repeta, mi-am dat seama că eu chiar sunt relaxată. Poate chiar prea relaxată (dacă există așa ceva). Sunt nedormită, obosită, alergată, tot cu program haotic, dar în ciuda acestor lucruri sunt bine. Mi-am dat seama că nu mai simt nevoia să știu fiecare pas ce urmează, că încep să mă obișnuiesc cu lipsa controlului, că nu mă grăbesc, că nu alerg după orice colaborare doar ca să mai câștig câte un ban.

Nu vă imaginați că așa sunt toate zilele mele. Am și perioade în care sunt undeva pe fundul butoiului cu melancolie, plâng și mă mai las furată de temeri și îndoieli. Mai știți când vă spuneam că noul meu nume de familie e ”Prezență”? Starea asta îmi dă spațiul să fac un pas în spate și să văd lucrurile din exterior, iar asta m-a ajutat să îmi dau seama că am făcut multe progrese în lucrul cu mine. Unul dintre ele este că tot mai des mă redresez repede după câte o vizită a fricii. Dacă înainte eram ca o minge de oină care ateriza zgomotos în mijlocul nesiguranței și acolo stătea, acum mă simt ca o minge ușoară care doar atinge suprafața presărată cu îndoială și apoi sare repede și merge mai departe.

Știți senzația aia de ușurare ca și când tocmai ai scăpat de un bolovan uriaș? Asta a fost senzația mea când, la certificarea de Evolutionary Coaching, Patrik (trainerul nostru minunat) ne-a spus așa:

Nu fricile noastre sunt problema, ci atașamentul nostru față de ele.

Ceea ce mi se pare minunat pentru că mesajul pe care mi-l transmite e că îmi pot lua puterea înapoi. Eu NU SUNT fricile mele. Ele nu mă definesc, ci pot cel mult să tragă câte un semnal de alarmă. Pot oricând alege să mă uit la ele, să mă întreb ce vrea să îmi spună emoția simțită, să observ, să văd dacă există un pericol real sau e doar o poveste pe care mi-o spun, să iau deciziile ce trebuie luate și să merg mai departe.

Călătoria mea înapoi către mine nu s-a terminat. Sunt conștientă că mai am pași de făcut, frici de depășit, încredere în mine de construit și victorii de sărbătorit. Diferența acum este că știu că nu e concurs, evoluția mea nu e în competiție cu a altcuiva. E doar un proces și învăț să am încredere în el. Să mă privesc cu compasiune, să mă iubesc și să am încredere că pot. It is what it is. Asta e noua mea mantră. Nu am întârziat și nu am ratat nimic. Sunt exact unde trebuie să fiu și iau lucrurile așa cum sunt. Nu cum mi-aș fi dorit, nici cum am visat, nici cum ar fi trebuit să fie după nu știu ce standarde, ci fix așa cum sunt.

It is what it is…

 
Sursa foto titlu: Pexels
 
 
Citește și:

Când începi să cauți în tine găsești și bune și mai puțin bune

Care e povestea pe care ți-o spui despre tine?

Mindfulness sau cum să nu lași prezentul să treacă pe lângă tine

Fii prieten cu teama, dar nu o lăsa să ia decizii pentru tine
 
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.