Pentru mine e ca o durere adancâ și neîntreruptă. Nu, nu de spate, de inimă sau de oase. E o durere de suflet. E ca un val de tristețe și singurătate ce tot vine spre tine ca un tsunami și te inundă atât de tare încât îți dă senzația că te îneci, că nu mai poți respira deși corpul tău e mereu la suprafață.
Când depresia îți dă târcoale simți cum toată viața parcă pleacă din tine și tot ce-ți rămâne e un pustiu atât de apăsător încât ai senzația că pe creștetul tău e un pietroi mare și greu ce-ar putea să-ți sfărâme capul în orice moment.
Gândurile tale deja nu-ți mai aparțin. Sunt dominate de un întuneric ce-ți șoptește pervers la fiecare secundă în ureche ”Renunță. Lumea asta va fi mai fericită și mai lipsită de griji fără tine.”
Ai vrea să te ridici. Ai vrea să încerci să-ți recuperezi viața, dar parcă nu mai are rost să lupți. Nu mai ai putere, nu mai ai vlagă, nu mai ai speranță. Nu mai ai nimic. Nu mai ești nimic. Te privești în oglindă și ești nimic. Te încearcă doar o milă aproape indiferentă față de persoana ta și-ai vrea să poți măcar să te rogi. Dar nici asta nu-ți mai iese.
Tu știi cum arată depresia?
În ochii mei, e o femeie urâcioasă, mârșavă și abuzivă. Are atât de multă determinare încat, dacă te-a prins vulnerabil, este imposibil să-i reziști. Oh, iar odată prins în mrejele ei, te va cuprinde cu brațele-i lungi și spinoase și te va strânge atât de tare încât vei simți cum trupul ți se va frânge în două și cum sufletul îți va ieși pe gură.
Depresia nu este niciodată pretențioasă. Și nici discriminatoare. Ea pune ochii pe tine indiferent dacă ești bogat sau sărac, bolnav sau sănătos, singur sau cu familie, femeie sau bărbat, alb sau negru. Așa că nu te mai chinui să afli răspunsul la ”De ce eu? De ce mie?” atunci când vei căuta motivele pentru care depresia a intrat în viața ta.
Cum am cunoscut eu depresia
Când am întâlnit prima oară această nenorocită de femeie eram atât de fragedă și de nepregătită încât i-am fost depresiei o pradă autoservită pe tavă.
Mi-a intrat în viață precum un cancer când abia ce devenisem mamă și nu i-a păsat câtuși de puțin că storcea viața din mine și mă fura puțin câte puțin de lângă propriu-mi copil. Doamne, și cât de ușor i-am fost de cucerit! Și nici nu putea să-i fie greu atâta timp cât a așteptat răbdătoare să-mi consum vreo câteva sute de nopți de nesomn, câteva mii de frici și câteva milioane de lacrimi de neputință din viața mea de proaspătă mămică. Parșivă, cucoana aceasta m-a pândit și m-a atacat fix când am crezut că mi-am recăpătat echilibrul și liniștea și când tocmai ce mă obișnuisem cu noul rol cu care divinitatea m-a binecuvântat.
Of, și m-a prins atât de tare și de strâns în plasa ei încât am crezut că nu voi mai scăpa vreodată. M-a secătuit în câteva săptămâni de toată iubirea, de toată speranța, de toată energia, de toată viața din mine. Îmi amintesc că mă uitam la propriul meu copil și nu mai simțeam nimic pentru el în perioada aceea. Eram precum un trup umblător fără suflet și doar din datorie mă chinuiam să mă ridic din patul care-mi devenise laiță ca să-i gătesc pruncului meu câte ceva.
Depresia pentru mine a însemnat renunțarea la tot. Era atât de geloasă și de posesivă această madame încât m-a făcut să-i alung de lângă mine pe toți cei care mă iubeau. Pe prietenii mei, familia mea, pe soțul meu. Mă făcuse să trăiesc cu impresia că sunt o povară pentru ei, un ghimpe în coastă și că datoria mea supremă era să îi scutesc pe acești oameni de prezența mea, de viața mea inutilă.
Și totul până într-o zi
Când i-am văzut ochișorii copilului meu și mâinile-i trăgând de mine să-l iau în brațe. Asta în timp ce eu stăteam în picioare, inertă, cu mâinile moarte pe lângă corpul nespălat de o săptămână, cu privirea goală și fața fără expresie și fără pic de iubire față de ființa aceea mică ce abia îmi ajungea până la genunchi.
Acela a fost momentul în care m-am trezit. Și m-am urât. M-am urât atât de mult pentru ceea ce devenisem încât trebuia să iau pe loc o decizie. Copilul sau moartea. Atunci pe loc. Simțeam că nu mai puteam continua așa.
Mami, mami, bațe mami!
Aceasta a fost chemarea care m-a salvat.
Și l-am luat în brațe.
Și am plâns.
Am plâns cred un minut, dar un minut atât de mult și de zgomotos încât am simțit cum iese din mine tot răul, ca la o exorcizare, ca la o eliberare. Apoi am putut să-mi privesc puiul de om în ochi, să-i pup mânuțele pe care nu i le mai pupasem de săptămâni, să-i miros pielea de bebeluș de lapte, să-i mângâi perișorul negru și catifelat.
Și să las iubirea să intre.
Nu, nu a fost ușor să scap de depresia care-mi preluase viața. A trebuit să reînvăț să simt iubirea, să o primesc și să o dau mai departe. Dar am luptat secundă cu secundă, minut cu minut cu vocile din urechea mea care îmi spuneau să renunț ca să mă mențin în viață.
Și am reușit. Inclusiv astăzi am reușit să mai bifez o zi în calendar cu mine pe acest pământ.
Sper și mă străduiesc ca și mâine să fiu la fel de puternică și de în gardă precum am fost astăzi. Doar cine a întâlnit depresia știe că dacă i-ai permis o dată să-ți intre în viață te va pândi pe la colțul ferestrei până la finalul firesc al zilelor tale, doar-doar va mai găsi un prilej vulnerabil să pună mâna pe tine.
Ioana Onica, Praf magic
Sursa foto: Pexels
Citește și:
Scrisoarea unei mame care și-a dat voie să plângă
Dragă proaspătă mamă, vei fi bine
Când îmi vine să îmi pun haina de mamă în cui
Mamelor, lăsați tații să fie părinți
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
Leave A Reply