Acum un an, în timp ce ne îndreptam spre casă, mi-a scris o prietenă. Fetița ei avea două săptămâni, iar ea era bulversată de ce i se întâmpla, era speriată de rolul de mamă, obosită și confuză. Mi-ar fi plăcut tare să o pot îmbrățișa, să o ascult, să îi las toate lacrimile să curgă și să îi spun că nu e singură, că e în regulă să plângă și că, la un moment dat, va fi mai ușor. Fizic nu am reușit să ajung la ea, nu mă simțeam bine și aveam să aflu că pneumonia mă poate demola cu totul.
Am făcut singurul lucru care mi-a venit în minte atunci: am scris un articol scrisoare pentru toate mamele la început de drum, cu gândul mereu la prietena mea. Nu mă așteptam ca el să ajungă unul dintre cele mai citite texte pe blog, reacțiile cititoarelor mi-au confirmat însă cât de importante sunt niște cuvinte de alinare, cât de puternice pot fi empatia, ascultarea, vulnerabilitatea și blândețea.
La un an distanță prietena mea, acum o mamă veselă și încrezătoare, mi-a făcut o surpriză care m-a emoționat tare. Mi-a trimis o scrisoare, pe care o dau mai departe, cu acordul ei, să circule, să bucure, să facă bine.
Draga mea prietenă,
UN AN… (doar) atât mi-a luat ca să îţi pot răspunde la scrisoare. Mărturisesc că am mai încercat de câteva ori, dar nu am trecut de câteva rânduri pentru că…nu am putut, nu am ştiut, nu transmiteam ce îmi doream.
Azi e o seara bună, a fost o zi bună. Azi pot sa scriu. Azi cred mă compar cu mine cea de anul trecut pe vremea asta şi mă simt MAMĂ.
Prima oara când am citit scrisoarea ta, am plâns mult, foarte mult. Şi a fost atât de bine! Până la tine, nimeni nu mi-a spus atât de direct ce aveam nevoie să aud. Nu vroiam consolare şi promisiuni de zile “ca înainte”, vroiam recunoaştere: să ştiu că sunt normală aşa obosită, nemâncată şi dezorientată cum eram.
Că e în regulă să stai pe întuneric, să numeri florile de pe draperie, să te întrebi cum de nu prea seamănă realitatea cu planul iniţial, ce (nu) faci bine şi de câte ori pe zi. DE CE nu (a)doarme, DE CE (nu) plânge.
Mi-ai spus aşa: “Stabilește-ți așteptări realiste. Doar pentru că o zi trece cu bine, nu e garanție că și următoarele vor fi la fel.”
Pentru mine asta a fost revelator. M-am împacat cu mine şi am luat lucrurile pe rând: am acceptat că nu doarme şi poate nu va dormi mai mult de 2 ore legat, am înțeles că în braţe va fi locul ei preferat, am făcut eforturi ca alăptarea să poată fi şi minunată, am vorbit cu el, cu soţul meu şi multe s-au rezolvat, în ritmul nostru şi in felul nostru.
“Dă-ți timp” … şi a trebuit să învaţ întâi să fac asta. Nu am mai gândit în săptămâni şi luni, ci în AZI, AICI și ACUM. Uşor de zis, foarte greu de făcut. Dar şi mamele învaţă şi cresc, e o călătorie cu multe aventuri.
Nu e adevărat că ei cresc şi noi uităm. Eu nu am uitat nimic încă şi nici nu cred că voi uita. Nici nu vreau. Da, unele începuturi te dărâmă, te transformă, te ajută să devii mai puternică.
Dar cum ştii că ești mai puternică?
…când zambeşte; când întinde mâinile spre tine şi când realizezi că tu eşti universul ei, că eşti perfectă şi că nimic nu poate schimba asta.
Aş îmbrătişa fiecare proaspătă mamă pe care o văd. Mă văd pe mine. Ştiu sau poate nu ştiu ce le aşteaptă, dar eu le-aş da preventiv dragoste multă şi înţelegere. Le-aş spune ce mi-ai spus tu mie, să ştie că vor fi bine (cândva).
Le-aş spune celor din jur să aibă grijă de proaspetele mame. Să le întrebe sincer cum se simt şi dacă “mai pot”, nu dacă bebe mănâncă destul sau dacă doarme toată noaptea. Să ajute dacă vor şi să se abţină de la comparaţii. Nu e doar despre bebe, e şi despre MAMA lui bebe. E şi despre TATĂL lui bebe.
Am terminat scrisoarea şi să ştii că am plâns şi de data asta. Dar e altfel de plâns, e cu lacrimi de emoţie şi bucurie.
De la o mamă acum liniştită, de 1, către prietena mea, mama magică de 2.
Sursa foto: Shutterstock
Citește și:
Mamelor, lăsați tații să fie părinți
Viața cu un bebeluș – Sara la 3 luni
Atașamentul – Cum influențează dezvoltarea bebelușului
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
You might also like
4 Comments
Mamă-gagică am citit eu :)) se potrivește și așa :))
Ce diferență face o literă, nu? :))
Of, atât de frumoase sunt grijile și lacrimile de mămică fericită! Pe cât e de grea și de altfel este viața de acum, pe atât… nu cred c-ar mai fi cineva care ar vrea să trăiască fără ea! Capul sus, mămici! Vă îmbrățișez cu drag! Multe lacrimi și frământări ne mai așteaptă – dar și multe, multe bucurii! :*
Inceputul a fost ravasitor si pentru mine, mi-ar fi placut si mie sa am atunci, la inceput, o prietena ca tine, Cristina. :)