– Sara, ești o proastă!
– Ba nu!
– Ești un bebeluș!
– Nu, nu! Iaia tiță maie!
Habar nu am cum e dinamica dintre frați în alte familii, dar zilele noastre sunt o nesfârșită simfonie de harță, sâcâieli și certuri din nimic și din orice.
Primul meu instinct este să intervin și să îi iau apărarea Sarei pentru că e în dezavantaj și ca vârstă și ca forță și ca vocabular. Apoi mă gândesc că aș putea să îi las să își rezolve singuri problemele. Știu sigur că mi-ar fi mai ușor dacă Alex ar fi mai puțin agresiv. Eu îl înțeleg și pe el, doar sunt soră mai mare. Cunosc senzația aia de putere și de “eu sunt șeful!”.
Mă mai gândesc și la faptul că nici ei nu îi fac nicio favoare băgându-mă mereu să îi iau apărarea mai ales când ea pare mult mai rezilientă decât Alex.
Uneori intervin să îi iau lui apărarea, de exemplu când Sara vrea o jucărie pe care el tocmai a luat-o sau când vrea să se joace cu o construcție din Lego la care el a muncit mult. Știu că are nevoie de asta, să simtă că îi țin și lui partea.
În concluzie, încerc să mă bag între ei doar când e pericol real, când treburile devin mai fizice decât mi-aș dori.
Și, cu toate că “Las-o în pace!” se aude des la noi în casă, știu că vor fi bine. Cum?
Pentru că diminețile încep cu ei căutându-se, cu zâmbete și îmbrățișări adormite.
Pentru că oricât s-ar tachina (a se citi ”oricât ar supăra-o Alex pe Sara”), două minute mai târziu se aliază împotriva noastră și se înțeleg din priviri cu subînțeles.
Pentru că dacă cineva se ia de Sara Alex intervine imediat ca un frate mai mare protector.
Pentru că îl văd cum o ia de mână prin Antipa și îi povestește despre toate animalele.
Pentru că râsul lor colorat pe bancheta din spate și zbânțuiala pe muzicile alese de ei îmi aduc aminte de când eram eu copil și făceam aceleași lucruri cu frații mei.
Picii ăștia atomici se iubesc. Știu asta, fără îndoială și văd semnele: Sara mereu se liniștea în burtă când îl auzea pe Alex, felul în care el o privea în maternitate sau bucuria lui pentru reușitele Sarei indiferent dacă e vorba că ajunge la clanță, că urcă scările fără ajutor sau că a mai învățat un cuvânt.
Sunt frați și vor fi bine. Asta îmi spun în gând de fiecare dată când mi-e greu să îi văd că se ceartă, când țipetele lor mă fac să-mi iau câmpii sau când lacrimile mari ale unuia trădează acțiunile celuilalt. Știți ce zic?
PS: Scriu asta în mașină, ascultând hohotele de râs de pe bancheta din spate.
Citește și:
De vorbă cu Laura Markham: Suferința fratelui mai mare
Un prim strop de magie frățească
De ce copiii fac cel mai des crize în prezența mamei
Cum e să fii mamă pentru a doua oară
Scrisoare către al doilea copil
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
You might also like
11 Comments
Cred că in zilele noastre in care romanii sunt tot mai dezbinati si chiar fratii intre ei, noua, mamelor, ne revine datoria sacra de a face tot ce putem noi sa-i educam pe copii de mici sa se iubeasca si sa creasca uniti, adica exact ca fratii. Stiu ce spui, si eu cand imi vad minunile cum se imbratiseaza imi dau seama cat de nobila e “meseria” de mama :)
M-ai făcut să-mi pară iar rău că am doar unul, deși uneori abia mă descurc cu el și nu-mi imaginez de unde aș scoate energie pentru încă unul :)
Nu am rețetă magică pentru energie, să știi. :))
Energia revine pe parcursul trecerii timpului, doar ca atunci cand sunt 2 frati si energia se dubleaza, iubirea si bucuriile la fel ;)
ioooooooooi, cum e ultima poză!!!!!!!!
Așai-? :D
Ce faina e ultima pozaaa, dar si aia de pe scaune e tare frumoasa. Cum stau ei doi acolo la discutie :) Eu am un frate mai mic si tin minte ca mereu ne ciondaneam si mama era pusa la mijloc. Dar si cand faceam front comun, eram de neinvins. Vor fi bine, au norocul de a creste intr-o familie cu multa iubire.
Parca am citit despre copiii mei. Exact așa e si la noi acasă, la fel mă liniștesc și eu când realizez cât de mult se iubesc
Simt că vor fi adulți frumoși și buni unul cu altul.
Mă gândeam zilele trecute că poate suntem fix unde trebuie să fim și etapele astea, chiar dacă ne scot peri albi, au rostul lor foarte clar. :)
Doamne, cata dreptate ai! Cam cat de multa bucurie ai in suflet cat ii vezi cum se imbratiseaza si ti se confirma cumva ca totul e bine!
Așa sper și eu. :)