”Copilul de 7 ani cu plângerile lui contrastează puternic cu copilul plin de imaginație de 5 ani și cu cel triumfător, de șase ani, dar e doar o regresie temporară pe drumul spre cei trei ani cei mai concentrați ai copilăriei: opt, nouă și zece.” – Michael Thompson
Pfiu…mai avem vreo 6 luni. Nu știu exact ce ne așteaptă după, dar mă leg de cuvintele ”regresie temporară”.
Citeam azi aici că mantra părinților ar trebui să sune cam așa: Lăsați emoțiile copiilor să fie. Să le acceptăm când și cum vin. Ele nu sunt ale noastre și nu e treaba noastră să le gestionăm. Dacă mă citiți de mai multă vreme știți că sunt 100% de acord cu treaba asta și că am convingerea că ai noștri copii au nevoie de doar două lucruri ca să crească frumos.
Fac tot ce e omenește posibil ca să îmi gestionez propriile emoții și trăiri când vine tsunami-ul peste noi. Un singur lucru am de zis: mi-e dor de tantrumurile de 2-3 ani. Asta și pentru că Alex nu prea a avut crize urâte, așa cum nici Sara – care va împlini 3 ani în curând – nu are. Habar nu am de ce le zice terrible twos și nu terrible sevens. Când copilul e mic și are fățuca aia inocentă e mult mai simplu să rămâi calm decât atunci când el are un vocabular mult mai bogat decât ți-ai fi dorit și te face praf dintr-o propoziție cu 3 cuvinte.
Dacă mi-ar face cineva o radiografie la cap ar vedea un scenariu repetitiv în care omulețului roșu – Furia, din Inside Out – îi tot ia foc capul și vin pompierii cu găleata de apă să stingă incendiul (a se citi a calma dragonul), adică pe mine.
Ce am înțeles eu despre băieții de 7 ani, desigur, vorbesc despre al meu și nu generalizez, deși mi-ar prinde bine să știu că nu numai la noi e așa 😛 :
- încep să audă selectiv
- au voie să facă orice, spre deosebire de părinții lor
- au energie cât pentru o armată și NU obosesc
- se abțin la școală și se străduiesc să stea locului, dar și când ajung acasă…
- se enervează cât ai clipi, din orice și uită peste 2 minute
- le plac experimentele și științele în general
- sunt super isteți, creativi și au răbdare de fier când vor
- le place să fie șefi și să le dea ordine fraților mai mici
- se transformă în căpcăuni când frații mai mici refuză să execute ordinele de mai sus
- au energie cât pentru o armată și NU obosesc (Nu, nu am scris de două ori treaba asta din greșeală!)
- nu mai sunt atât de atașați de mame, tații par să fie mai cool
- când au totuși chef de ”drăgălit” încap încă perfect în brațele mamelor chiar dacă au 122 cm.
Dă-mi, Doamne, înțelepciunea să rămân calmă și memorie scurtă (sau măcar selectivă) Sarei care prinde toate prostiile din zbor și le repetă cu o mândrie greu de descris. 🙂
PS: Dacă băieții voștri nu fac așa și sunt de vreun zen de neclintit să nu îmi spuneți, bine?
Sursa foto: Adobe Stock
Citește și:
Sunt mamă de băiat și îmi place
Sunt (și) mamă de fată și îmi place
O casă plină de gălăgie e mai sănătoasă decât o casă plină de liniște
Scrisoare către al doilea copil
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
You might also like
4 Comments
Fix la fel. doar ca nu se confirma ca la 8 sau 9 ani va fi mai bine. Abia acum, la 10, incepe sa dea semne ca e mai bine si asta dupa niste sedinte la psiholog, dupa niste masuri drastice luate de catre noi si dupa niste esecuri rasunatoare avute de catre măria sa ”atotștiutorul”. Abia dupa toate astea lucrurile au inceput sa se mai calmeze pe aici.
nu te pot incuraja ca va fi mai bine pentru ca la noi s a lasat cu aruncat lucruri, cu taifunuri la propriu si cu transformarea mea in sac de box (la figurat).
procesul e anevoios atunci cand ai un copil cu o capacitate intelectuala peste medie, care stie si ce sa spuna, si cum sa spuna, care zici ca a citit el tomuri intregi de parenting si psihologie in locul tau si care are manipularea la degetul mic. doar cu multa sinceritate din ambele părți, cu multă hotărâre și consecvență lucrurile încep să devină mai calme.
De asemenea legatura sincera cu cadrul didactic a ajutat f mult pentru că un copil rebel nu e asa doar acasa ci si la scoala isi ia portia de impotrivire, de priviri pe sub sprancene si de mormăieli :))).
răbdare multă îți doresc și o îmbrățișare sinceră.
PS: daca vrei sa ma intrebi ceva un pesaj privat si iti raspund cu drag. prin ce am trecut eu nu doresc la nimeni :).
Îmi pare rău să aud că a fost așa greu, dar mă bucur că sunteți mai bine acum. Te îmbrățișez și mulțumesc!
Bună Cristina!
As vrea sa îți spun povestea mea care seamănă cu cea descrisă de tine. Am un copil blând, non violent complet. Copil care până atunci nici nu am bănuit că poate să se poarte așa.
A fost o perioada, cam acum un an, în care băiețelul meu, acum de opt ani , avea un comportament greu de suportat cu noi părinții lui, nu vorbe vulgare ci răutăcioase și exprimate pe un ton rău de nu știam ce să mai zic. Efectiv te ranea verbal. Și uneori și la școală față de doamna învățătoare era maxim de neascultator . Mi le livra exact cum le încasa el la școală de la colegi . Realizam asta dar tot era dificil. Povestea a durat până la sfârșitul anului școlar. Apoi am ajuns la un medic naturist pentru mine și discutând și despre copil mi-a recomandat și mie și lui rhodiola și noni. Nu am luat tratamentul imediat ci după 2 luni. Adică fix in septembrie. Evident că rezultatele au fost peste așteptări și nu imediat, evident. A evoluat treptat. Mai vorbește răutăcios uneori dar nu la volumul și intensitatea de atunci. Eu am o relație foarte bună cu doamna învățătoare și ne consultam reciproc cum sa procedam cu el. Ajunsesem și la psiholog pe parcursul anului școlar anterior. Acum clar e pe “drumul bun” să zic așa.
Te îmbrățișez cu drag!
Mulțumesc că ai împărtășit aici povestea voastră! <3