– Mă simt așa nasol după faza de azi. Nu am reacționat cum trebuie. Știam că greșesc și n-am reușit să mă scot din film.

– Se mai întâmplă. Suntem oameni, la naiba! Avem și noi zile grele. De unde atâta zen?

– Crezi că îi creștem cum au nevoie?

La ceas de seară, după ce culcăm copiii, se întâmplă să avem astfel de dialoguri cu ultimele fărâme de energie care ne-au mai rămas. Sunt zile în care mă simt pierdută în expediția asta prin ale ”părințelii”. Sunt și zile în care sunt bine cu mine, când planetele s-au aliniat, când orice ar face ăștia mici rezervorul meu de calm și bine le duce cu brio. Dar nu toate zilele sunt așa. Uneori presiunea lucratului de acasă după un program din care nu înțeleg nimic, dezamăgirea că lucrurile nu au ieșit așa cum mi-aș fi dorit, oboseala, teama, nesiguranța și emoțiile grele mă pun la încercare.

Am nevoie de un timp ca să înțeleg ce mi se întâmplă, să îmi dau seama de unde mi-au venit reacțiile de care nu sunt mândră, am nevoie de timp să mă adun și să mă odihnesc pentru ca să o pot lua de la capăt. Abia apoi reușesc să ies pe balconul meu imaginar și să văd lucrurile dintr-o altă perpesctivă. Astea sunt momentele în care îmi aduc aminte că ai noștri copii au nevoie doar de două lucruri ca să crească frumos: de iubire și de limite.

Dar când zic iubire, zic acceptare și drag de sine, căci altfel cum am putea să îi iubim pe ceilalți așa cum merită? Când zic iubire, zic acceptare și respect față de copii, fără să vrem să îi transformăm în versiuni ideale pe care ni le-am imaginat, fără să îi grăbim, respectându-le unicitatea, caracterul, viteza de dezvoltare și nevoile. Când zic iubire, zic răbdare și înfrânarea impulsurilor de a face în locul copiilor ceea ce ei sunt capabili să facă singuri. Când zic iubire, zic timp de calitate petrecut cu ei. Când zic iubire, zic valori de care au nevoie să le servească drept busolă într-o lume tot mai nebună. Când zic iubire, zic disciplină în sensul de a-i învăța, nu în sensul de pedepse, abuz fizic sau verbal. Și mai zic acceptarea emoțiilor lor, oricare ar fi ele.

Când zic limite, zic că fără ele toate cele de mai sus nu sunt suficiente. Copiii au nevoie să se simtă în siguranță, au nevoie să nștie că se pot baza pe noi, să ne simtă stăpâni pe situație și au nevoie de predictibilitate. Poate că nu le punem limite pentru că ne e teamă de reacțiile lor, pentru că nu vrem să îi vedem plângând sau pentru că nu putem gestiona o criză de furie. Sau pentru că nu știm cum să le punem. Ca părinți, trebuie să le dăm copiilor libertate dar în cadrul unor limite foarte clare și nenegociabile (și dacă, dintr-un motiv sau altul, alegem să facem o excepție ei trebuie să înțeleagă că e vorba de o situație specială). Fără aceste bariere ei au acces la o libertate prea mare pe care nu o pot gestiona.

Mi-am dat seama că uneori fac ca lucrurile să fie mai complicate decât ar trebui să fie, dar sunt recunoscătoare pentru fiecare moment în care mă pot scoate din povestea încâlcită și reușesc să mă uit la mine și la copii ca un observator, obiectiv și fără toate filtrele prin care eram obișnuită să privesc și să interpretez lumea.

Copiii nu s-au cerut născuți și nici nu au venit pe lume cu misiunea de a ne aduce împlinire. Ei ne apasă pe tot felul de butoane, dar nu o fac ca să ne scoată din pepeni, nici pentru că sunt răi sau răsfățați. Le apasă fiind ei înșiși, diferiți de noi, curați și fără o tolbă întreagă de convingeri limitative despre ei. E adevărat că uneori oglinda pe care ne-o pun în față aduce cu ea și multă durere, că trezesc amintiri pe care le credeam uitate, dar tot adevărat este că singura cale de a trece peste ele e să le traversăm cu curaj și compasiune față de noi înșine.

 
Sursa foto: Shutterstock
 
 
Citește și:

Mâncare bio pentru corp, dar junk food pentru minte și suflet

De vorbă cu Laura Markham: Suferința fratelui mai mare

Comportamentul ”urât” al copilului e un strigăt de ajutor. Să-l ascultăm!

Cum am reușit să nu mai strig la copil

Încăpățânarea de a fi perfecți și de ce facem asta
 
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.