Primul an de școală s-a dus. Mai avem încă 12 plus facultatea, la care se adaugă și școala Sarei. O nimica toată! 🙂

Alex a terminat cu brio clasa pregătitoare și de vineri e oficial în vacanță. Cred că i-o fi fost dor de colegi sau ceva că ne-am certat toată ziua. Așteptarea lui era că ne vom juca împreună toată ziua, pe când eu aveam nevoie să mai și lucrez. Acum e rândul meu să îmi arăt măiestria la a insera cumva și munca în programul oarecum imposibil având în vedere că îi am pe amândoi copiii acasă, dar începutul nu e promițător deloc. Cum ziceam, o nimica toată!

Cu ce așteptări am început anul școlar

Școlile private pentru noi nu au fost o opțiune din mai multe motive. În primul rând pentru că nu aveam de unde să plătim și bonă pentru Sara pe lângă taxa școlară și, plecând de la situația noastră financiară de atunci, nici nu știam dacă ne vom permite să ținem doi copii în școli private. Să meargă unul la privat și altul la stat nu era o opțiune. În al doilea rând, din tot ce auzisem în jurul meu mi-a fost clar că o școală privată nu vine neapărat cu garanția unui act educațional de calitate superioară. Eu cred că foarte mult contează dascălul, nu atât școala. Și în al treilea rând, distanța. Școala de cartier ne era și foarte, foarte aproape, avea și program de after school și îmi era simplu să merg după-amiază să îl iau. Drumul durează mai puțin de 5 minute pe jos.

Anul trecut, prin august, boemă cum eram, am scris un fragment dintr-un articol despre cum mi-aș dori să fie învățătoarea lui Alex. Nu l-am publicat atunci, nici n-am nimerit în clasa în care ne doream deși, la nivel declarativ, eram pe aceeași lungime de undă cu respectiva învățătoare, iar după afișarea claselor m-am luat cu altele și numai la visat nu mi-a mai stat gândul.

Îmi doream ca Alex să aibă parte de o învățătoare creativă, care să folosească metode alternative/noi de predare, să își dorească să comunice cu părinții, să ne cheme la școală și când copilul face ceva bine, să fie blândă, să nu ceară performanțe extraordinare și să nu urmărească înscrierea copiilor în tot felul de concursuri, să le zâmbească, să îi facă pe copii să se simtă în siguranță și să îi ajute să creeze relații unii cu alții.

Mai mult decât orice altceva, mi-am dorit ca Alex să se simtă bine la școală. El, la fel ca mine, e timid. Mizam pe un mediu în care să fie pus în valoare așa cum e și să fie încurajat, fără să i se reproșeze că nu stă cu mâna pe sus și că nu ia inițiativa.

Cu ce concluzii personale am încheiat clasa 0

Uitându-mă înapoi la primul an școlar în postură de părinți, îmi dau seama că multe lucruri de pe lista mea s-au întâmplat. Altele mai au o șansă să se concretizeze din toamnă. La câteva nici nu mai sper, la cât e de bolnav sistemul. Acum că suntem cumva în el îmi dau seama că o reformă a învățământului are șanse tot mai slabe să se întâmple. Ar trebui schimbări la nivel de minister, de sistem, de programă, de dascăli și de părinți. Sunt prea multe planete de aliniat.

Când mă uit la școlarul nostru văd un copil care și-a făcut prieteni și care a îndrăznit un pic mai mult decât înainte. Îl văd mai curios de unele materii decât de altele, pasionat de calcule, încântat de experimente, bucuros că poate citi tot mai fluent.

Când mă uit la sufrageria noastră nu văd decât fișe. Avem tone de fișe, pe lângă cele deja făcute și date la reciclat, iar obiectivul e să scap și de restul în această vacanță. Mai că îmi doresc ca la anul să primească manuale și caiete de lucru și să nu mai văd fișe. Am însă o vagă bănuială că eterna fișă will be back!

Când mă uit la noi ca familie și mai ales la mine, în oglindă, uneori văd tensiune pentru că în ultimele luni freelancing-ul meu s-a suprapus cu școala lui (și nu numai) și suntem în căutarea unei rutine care să răspundă cât mai bine nevoilor noastre. De prea multe ori ne dă cu virgulă. Alteori văd vină că poate nu ne-am luptat destul pentru ca Alex să intre în clasa pe care ne-am dorit-o, că ar fi trebuit să alegem o altă școală, că am ales sistemul de stat, că nu petrecem timp suficient cu el. În ultima vreme însă m-am trezit gândindu-mă că poate prea avem tendința să îi protejăm pe copii de orice situație mai puțin decât ideală. Poate n-ar strica să avem mai multă încredere în capacitatea lor de a le face față. Se spune că un copil care are cel puțin o relație caldă, sinceră, curată, blândă și plină de iubire va reuși să navigheze cu bine printre celelalte.

Scriu rândurile de mai sus sincer și într-un mod cât se poate de pașnic. Nu are nici măcar un pic sens să mă revolt pe sistem sau pe altcineva. Am făcut și asta, fix degeaba. De schimbat nu pot schimba pe nimeni în afară de mine. Cred că e datoria noastră să îi sprijinim pe învățătorii copiilor noștri, să le fim parteneri. Copiii nu sunt doar responsabilitatea cadrelor didactice, ci rămân și a noastră indiferent de cât de dedicat e învățătorul. Cred că trebuie să creăm spațiu pentru dialog pentru că nu e ușor să gestionezi o clasă cu 30 de copii (sau peste) cu nevoi și calități diferite. Dacă dialogul nu e posibil e tot treaba noastră să găsim următoarea cea mai bună decizie. Cred că e important ca noi, părinții, să ne întrebăm ce vrem de la școală pentru copiii noștri și să ne punem unele convingeri și obiceiuri sub semnul întrebării. Și mai cred că e foarte important să fim de partea școlarilor noștri, să avem încredere că vor și că pot și să fim acolo pentru ei când vor avea nevoie de un punct de echilibru, de un refugiu unde să găsească mereu înțelegere și iubire, indiferent de sistem, școală, de dascăl.

 
Sursa foto: Shutterstock
 
 
Citește și:

Prima zi din cei 13 ani de școală

Cum pregătim copiii pentru tranziția grădiniță-școală

”Doamna, sunteți foarte frumoasă!”

Ce meserie mai e și asta?
 
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.