Deseori stau și mă gândesc cum va arăta relația mea cu Alex și Sara când vor fi mai mari. Îmi vine mereu în minte imaginea unui port liniștit, cu valuri blânde, un safe harbor la care să se poată întoarce oricând vor simți nevoia de brațe care cuprind cu dor, de vorbe care alină, de liniște care primește orice gânduri și dureri, de inimă care iubește și de ochi care zâmbesc.
Și tot ăsta e tabloul la care mă întorc ori de câte ori îmi vine să îmi vărs năduful asupra lor, când îmi vine să țip din cauza durerilor mele declanșate de butoanele pe care ei le apasă cu atâta talent. Sau când mă exasperează vocile lor pițigăiate care nu se mai opresc din strigat, întreruperile la fiecare 5 secunde sau certurile dintre ei.
Oricât mi-aș dori eu ca tabloul să devină realitate, doar visarea la el nu mă va ajuta să îl transpun în realitate.
Nu pot fi refugiu pentru ei mâine dacă nu îi țin în brațe azi cât au nevoie.
Nu pot fi refugiu pentru ei mâine dacă azi nu îi ascult, nu îi respect și nu îi consider oameni cu drepturi.
Nu pot fi refugiu pentru ei mâine dacă azi nu îi învăț să își trăiască emoțiile, să le înțeleagă și să le gestioneze.
Nu pot fi refugiu pentru ei mâine dacă azi le dictez ce să spună, ce să gândească, ce să simtă.
Nu pot fi refugiu pentru ei mâine dacă azi nu le impun limite ferme, dar blânde și nu le ofer siguranța de care au nevoie.
Nu pot fi refugiu pentru ei mâine dacă azi nu sunt modelul la care ei aspiră.
Nu pot fi refugiu pentru ei mâine dacă azi nu îi învăț despre valori cum ar fi iubirea, bunătatea, respectul sau onestitatea.
Nu pot fi refugiu pentru ei mâine dacă azi nu le arăt dragoste necondiționată și nu îi fac să se simtă cei mai iubiți dintre pământeni, așa cum mă fac ei să mă simt.
Nu pot fi refugiu pentru ei mâine dacă azi nu am curajul să mă arăt vulnerabilă și imperfectă în fața lor.
Nu pot fi refugiu pentru ei mâine dacă azi au nevoie de ocrotire și eu mă apuc să le fac morală.
Nu pot fi refugiu pentru ei mâine dacă nu sunt refugiu pentru ei în cât mai multe din zilele pe care le petrecem împreună.
Reacțiile mele sunt alegerile mele.
Dar atunci când mi-e greu pot să mă gândesc la portul liniștit, cu valuri blânde și mai ales la emoția care mă cuprinde când fac asta. Și pot înțelege că oricum ar fi fost copilăria mea, că orice suferințe aș avea, oricum s-ar purta oamenii cu mine zi de zi, cu orice situație m-aș confrunta reacțiile mele sunt alegerile mele. Sunt responsabilă pentru ce aleg să spun și cum, pentru ce aleg să fac și pentru cum aleg să mă comport. Reacțiile mele nu sunt dictate de alții. Nu. Puterea de a alege e mea și mi-o asum cu totul ca să fiu refugiul de care copiii mei vor avea nevoie.
Sursa foto: Shutterstock
Citește și:
Parentingul blând nu e un moft. Ar trebui să fie norma!
Parentingul e despre noi ca părinți, nu despre copiii noștri
Cum am reușit să nu mai strig la copil
Cu ochii în lacrimi mi-a spus: ”Vreau să stau numai eu cu tine”
Comportamentul ”urât” al copilului e un strigăt de ajutor. Să-l ascultăm!
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
2 Comments
Ce frumos ai scris Cristina! Acelasi lucru imi doresc si eu. Ca peste ani de zile fetele mele sa stie ca mama lor este persoana pe care se pot baza si cu care pot comunica fara bariere.
Să facem alegeri înțelepte până atunci. 🙂