Vine un moment în viața oricărui om preocupat de a deveni mai conștient când înțelege că poate lua propriile decizii indiferent de mesajele cu care a fost crescut. Nimeni din exterior nu poate să facă asta pentru noi. It truly is an inside job. Dar, odată porniți pe drumul autocunoașterii și evoluției personale există oameni care ne pot crea spațiul necesar explorării, care ne pot oglindi cu claritate și care ne pot conține tumultul de emoții cu care un proces de transformare vine la pachet. Pentru că despre asta este vorba: un proces de transformare. Trecerea de la o viață în care ne-am conformat, le-am făcut pe plac altora, am tăcut, am fost cuminți, am alergat după rezultate (pentru că, știți voi, ”ești ceea ce faci!”) și ne-am lăsat conduși de frici – nu am destul, nu sunt destul de iubit/ă, nu sunt suficient de bun/ă, la o viață în care valorile noastre își fac auzită vocea, scăpăm de balastul credințelor care nu ne mai servesc, căutăm să contribuim la ceva mai mare decât noi înșine și găsim loc și pentru a fi, nu doar pentru a face.
Și cum niciun coach nu e perfect și nici imun la chestia asta numită viață (revin în curând asupra acestei teme că mă tot țin să spun ceva important), azi am fost la coaching. De două zile stăteam să descâlcesc niște mistere din capul meu și niște antiteze care nu îmi dădeau pace. Am săpat și am tot săpat și am ajuns până într-un punct în care mă blocasem. Așa că azi eram hotărâtă să îi dau de capăt. Doar că nu mă așteptam să dezgrop ce am dezgropat. De fapt, e impropriu spus că am dezgropat pentru că, uitându-mă în urmă, au fost atâtea semne pe care le-am văzut, dar pe care nu am reușit să le pun în contextul potrivit. Azi piesele de puzzle sunt la locul lor.
Long story super short, cred că oamenii se nasc de mai multe ori în viață, lăsând în urmă tot ce nu le mai e de folos și îmbrățișând cu încredere noi le posibilități. Iar procesul de transformare despre care vorbeam e ca o a doua naștere a mea. Singurul obstacol rămas între mine și acele noi posibilități e un cordon ombilical care mă ține legată de mama-frică. Și prin cordonul ăsta nu curg către mine substanțe hrănitoare, ci multă îndoială care să mă facă dependentă de ea. Vedeți voi, frica are intenții bune, vrea să ne protejeze, nu vrea să suferim, numai că nu prea știe când să se oprească, nu știe când e destul.
Așa că azi, după ce am explorat și am umplut niște pagini cu scris mărunt dar curios și hotărât, i-am scris mamei-frică să o anunț că sunt pregătită să ne transformăm relația. Nu vom mai fi dependente una de cealaltă, dar îi mulțumesc dacă rămâne prin preajmă ca să mă mai tragă de mânecă din când în când și să mă ferească atunci când chiar va fi nevoie.
Azi mi-am dat voie să accept că pot tăia cordonul ombilical. Pentru că da, eu sunt cea care trebuie să facă asta. Ceea ce vă doresc și vouă!
Sursa foto: Pexels
Citește și:
Diferența dintre terapie și coaching
Doi într-o barcă sau când te poate ajuta coaching-ul
Care e povestea pe care ți-o spui despre tine?
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
Leave A Reply