O aud că mă strigă și aud și că e foarte alertă. Mă uit la ceas. E 7.20. F#@k, nu pot să cred! Ne-am trezit și pe la 2.00 și după 3.00 și la 5.40! Încerc să o ignor, dar fără succes. Aștept să se facă 8.00 și trimit un mesaj că nu mai ajung la pilates pe motiv de epuizare. Sunt ca un bolovan.
Mă simt frântă. Funcționez doar cu vapori de energie de ceva timp deja și corpul meu se revoltă tot mai puțin pașnic.
Cred că e un soi de mecanism de supraviețuire, o încercare de a-mi păstra mințile intacte, dar simt că am renunțat la niște așteptări ca să mă păcălesc cumva că nu e chiar așa de rău.
Am renunțat la speranța unor nopți dormite cap-coadă. În prima noapte la Roma, anul trecut, am avut o astfel de noapte. De atunci au mai fost 2, răsfirate. Eu eram mereu omul cu nevoie puțină de somn, care, mai ales vara, cum simțea raze de soare pe pleoape sărea din pat ca să îmrățișeze noua zi. Am ajuns să dau snooze-uri și să țin cu dinții de măcar 5 minute de somn în plus.
Am renunțat la speranța unui concediu sau măcar weekend în 2. Și să scriu propoziția anterioară mi-a fost greu, darămite să visez la așa ceva. Au trecut 5 ani de când am fost plecați doar noi doi undeva. 5! Iubesc vacanțele cu copiii și nu mă plâng, dar tare mi-aș dori câteva zile în care să nu îmi pese nici de ce mănâncă, nici de programul lor de somn, nici de preferințele lor în materie de ce putem vizita în concediu.
Am renunțat la speranța unui program cât de cât coerent și la orele legate de lucru. Lucratul de acasă nu a fost ușor sau ideal nici când Alex avea școală. Acum că e acasă îmi dau seama foarte clar că freelancing-ul și vacanța de vară nu fac casă bună împreună. Poate ar fi cazul să îmi iau și eu vacanță de vară de la a lucra. Păcat că mai trebuie să și mâncăm.
Am renunțat la speranța serilor cu filme, teatru, socializare cu alți adulți. La teatru nu am mai ajuns de când eram însărcinată cu Alex. La film am fost anul trecut. Vorbesc de situațiile în care am fost cu Mircea, că altfel am mai fost la tot felul de desene, cu Alex. Ieșire cu prietenii, fără copii, habar nu am de când nu am avut. Când se aliniază planetele și stelele și alte lucruri de prin univers ieșim la masă sau în parc cu prieteni care au și ei copii. Dialogul e aproape inexistent pentru că cel puțin unul dintre copii are ceva nemaipomenit de important de anunțat. Altfel, mai avem fiecare ieșiri pe la diverse evenimente sau întâlniri, în timp ce celălalt stă cu copiii.
Am început însă să evit oamenii care se mândresc cu cât timp au, ce vacanțe fără copii plănuiesc deși tocmai au avut parte de una, cum își fac de cap în timp ce copiii se bucură de statul la bunici, pe stilul in your face, considerând cumva că ăsta e normalul tuturor.
Pe de o parte îmi dau seama că anxietatea mea se transmite și celorlalți din sistemul nostru de 4, numit familie și încerc din răsputeri să acționez cu cap, dar când părți din tine sunt de multă vreme uitate și nehrănite e al naibii de greu să faci frumos. Îmi spun că lucrurile astea sunt temporare, că va veni vremea când ne va fi mai bine. Să nu mă înțelegeți greșit. Sunt recunoscătoare pentru că suntem sănătoși, că ne avem unul pe altul, pentru tot ce avem și că putem munci. N-aș schimba nimic în ceea ce îi privește pe copii, nu mi-aș putea imagina viața fără ei. Dar adevărul e că ne lipsește ajutorul, că am obosit foarte tare și că am senzația că tot ce facem e să supraviețuim, nicidecum să înflorim. Deocamdată. 🙂
It is what it is, nu?
Sursa foto: Shutterstock
Citește și:
Nu există prea mult ”în brațe” nici pentru oamenii mari
Surprinzătorul secret al relațiilor de durată
Când îmi vine să îmi pun haina de mamă în cui
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
34 Comments
Cat de mult ma regasesc in ceea ce ai scris. E frumos sa cresti 2 copii, sa-i vezi unul langa altul, dar e frustrant de greu cateodata. Am zile in care ma gandesc de unde o sa mai gasesc energia sa o iau de la capat si urmatoarea zi. Aceasta oboseala care ma insoteste aproape mereu nu ma lasa sa fiu asa cum mi-as dori pentru copiii mei. Abia astept concediul sotului (eu sunt deja in “concediu” -de crestere) sa plecam pe undeva, oriunde si nu pt ca ma gandesc la vreo relaxare dar macar mai sparg rutina. Sper sa revin cu forte proaspete…
E absolut normal să avem și zile grele, zile în care să ne dăm voie să nu fim OK. Mie asta îmi dă putere să o iau apoi de la capăt. 🙂
io zic sa mai mergeti la roma 🙂
Ar fi frumos! Faza e că nici pentru road trip-ul autohton nu ne-am mobilizat. Adică noi zicem că plecăm peste 2 săptămâni și știm pe unde vrem să ne oprim, dar nu avem nimic rezervat. Nu ni s-a mai întâmplat așa ceva. :))
Oameni suntem, nevoi avem. Doar pentru ca vrem lucruri si pentru sufletul nostru, nu inseamna ca suntem mame rele, ci doar ca suntem persoane normale.
Cred ca foarte multi parinti rezoneaza cu ce ai scris (I know we do). Mereu imi spun “eh, cat poate sa mai dureze? Nu o sa fie asa toata viata. O sa fie o tabara, o excursie, ceva. Avem cand sa dormim sau sa ne relaxam (sper).”
You are not alone 🙂
Nu cred despre mine că sunt o mamă rea și înțeleg perfect că suntem oameni cu zile de toate felurile și cu bagaje grele pe care le cărăm în spate. Tocmai de aia am și încheiat pozitiv cumva. Azi mă scutur, mâine o iau de la capăt. E minunat să știu și să accept că e OK să nu fiu mereu OK. We can do this! :*
Cred că ți-a fost imposibil de greu să scrii articolul ăsta. Îmbrățișări cu gânduri bune.
După cce am pus punctul pe i în mintea mea cuvintele au curs chiar ușor. M-au ajutat să îmi limpezesc gândurile și azi am luat-o cu bine de la capăt. 🙂
Doamne, Cristina, parca ai scris despre noi. Mai ales dupa ultimele saptamani. Cu mici modificari, asa este si la noi. Si frustrarile cat casa. Pot doar sa te imbratisez!
Primesc, mulțumesc! 🙂
I feel you! Lucratul de acasa nu e mereu un privilegiu. Uneori poate fi extenuant sa stai cu ochii pe copii si pe mamcare si pe laptop. Sper sa gasesti energia si resursele sa treci peste momentul asta. Te imbratisez!
Eh, m-am descurcat până acum, sigur găsesc resurse și pentru în continuare. Dar am avut nevoie de articolul ăsta ca să mă eliberez de toate gândurile și să o pot lua azi de la capăt. :*
Te imbrățișez. Te înțeleg perfect…
🙂
Tu ești eroina mea! :*
Aoleu, și eu tocmai ți-am spus că-l duc pe Tudor în vacanță cu bunicii peste vară 🙁 Trebuia să îmi dau seama că asta nu se întâmplă pentru toată lumea…Te îmbrățișez tare și iartă-mă că nu mi-am dat seama că sunt insensibilă!
Nuuuu, nu erai vizată în niciun fel, promit! O să ajungem și noi la mama câteva zile, la Oradea. Sper să avem câteva momente de respiro, măcar acolo. 😀
Eu am 7 ani de cand n-am mai facut nu vacanta in 2, ci n-am mai avut deloc vacanta, nici nu stiu daca are sens sa mai numar. Stiu exact ce spui, somnul a devenit luxul suprem, pur si simplu ador sa dorm, dar am observat ca incerc sa-mi gasesc noi pasiuni si asta ma ajuta enorm si ma si dezvolta, ceea ce e super. Uite, cand ai timp, citeste articolul asta, l-am scris cand picam de oboseala dupa o zi absolut epuizanta, scriam si radeam si sper sa mai rada si altii 🙂 https://florina.turuga.eu/opinii/30-de-ani-mai-tarziu/ Nu vreau sa-mi fac reclama, chiar vreau sa te fac sa razi, deci, daca vrei poti sa nu-mi publici comnetariul, dar citeste si razi 4 minute, o meriti 🙂
Florina, mulțumesc pentru link! Mi-a plăcut tare și mi te și imaginam ca bunicuță pusă pe șotii. :))) Te pup!
🙂
It is what it is and this is cum e acum.Poate suna tare naspa, dar eu cu planurile de viitor am lasat-o balta. S-au intamplat multe in ultima vreme, tot inteleg si mai multe despre mine si EU fac pauza. PAUZA da!! Am luat o pauza pe termen nedefinit, functionez cu putin si incerc sa simplific totul… te pip cu drag si multumesc pentru cuvinte merse drept la inima!
<3 <3 <3 Sunt aici pentru tine. Oricând!
sunt de parere ca ar trebui sa va ajute bunicii sau daca nu pot ei din diverse motive sa angajati pe cineva care sa va ajute cu copiii. o varianta trebuie sa gasesti pentru ca nu e ok pt nimeni sa fii atat de obosita:(. nu mai zic de iesirile doar cu sotul..uneori am impresia ca ne”sacrificam” prea mult pentru copii,in sensul in care la prima vedere poate consideram ca sufera daca ar sta cu alticneva 2-3 zile dar trecand prin acelasi lucru am observat ca a fost f ok in lipsa noastra desi cu siguranta i am lipsit dar penru mine a insemnat enorm sa mi incarc bateriile, iar el si a continuat rutina cu jucat,plimbat,somn chiar daca nu a avut sanul,a recuperat dupa:).Sper sa gasesti solutia potrivita pt tine. Te pup
Mulțumesc, Lavinia. Ajutor constant avem doar de la bona Sarei, dar cum e și Alex acasă pe timpul vacanței și eu lucrez de acasă mi-e greu să găsesc combinația câștigătoare. Numărul 1: recuperat somnul! 🙂
Ha ha, eu am așteptat șase ani ca să dorm până la opt, dar gata, am abandonat speranța. Acum îmi doresc măcar în weekend să doarmă până la 7. . Am auzit că oamenii deștepți dorm doar cinci ore, așa că sunt aproape de geniu :P.
Joi mă duc la teatru, de oameni mari, fără copil, după șase ani! There is hope 🙂
Well, then! Here’s to our genius! :)))
Ah, Cris, si eu ma simt la fel si asa prost ma simt dupa ce am ganduri din astea ” egoiste”! Dar stiu ca timpul trece repede, copilul in curand isi va vedea de treburile lui, de prietenii lui si tare dor o sa-mi mai fie de timpul asta cand e mic si are nevoie de atata atentie si ingrijire. O sa imi spun: mananca singur, se spala singur, isi incalzeste singur mancarea, pleaca in oras, sta numai cu prietenii, are secrete,are iubita, etc etc, eu la ce mai sunt de folos? O sa fie ceva de genul: Hi, mom! By mom! Poate se va muta in alt oras, in alta tara. Si ce n-as da atunci sa fiu ca acum? Sa-mi ocupe el tot timpul? Dar, pur si simplu nu putem sa nu avem aceste sentimente! Datoria de parinte aduce fericire, dar mai avem nevoie si de fericire fara datorie. Iti doresc sa ai timp sa faci cate putin din toate!
Ne descurcăm noi. We always do, nu? Adevărul e că freelancing-ul și vacanța de vară musai să găsească o cale de conviețuire. În rest, vom ajunge la Oradea, la mama luna viitoare. Sper să ne tragem sufletul acolo. :*
Greu cu 2, dar si un singur parinte cu un copil e cam la fel, zic eu. Da, e complicat. Te inteleg.
Poate de-asta ne bucuram mai mult de momentele in care se intampla ceva special, o plimbare, o inghetata, o ora de somn bun… O sa fie bine. Binele invinge. Se stie! 🙂
HUGS
Ohooo, ce mult contează momentele alea! Musai să găsesc o variantă prin care să împac mai armonios rolul de mamă, cu munca de freelance coach și trainer și de om cu blog. Primul pas va fi răritul scrisului probabil. Te pup tare! :* PS: emisiunea voastră încă mi se pare mișto! 😉
Ah, Cristina! Same here. “Deocamdată” ăla de la sfârșit îmi dă speranță. Știi vorba ai “speranța moare ultima”, nu?
Salutări de la Sibiu.
Tu știi că eu te urmăresc cu interes și cu multă apreciere. Mă uit la tine cum ”jonglezi” între rolurile de mamă de doi, soție și antreprenoare. Deși eu o am doar pe Isa, am renunțat la antreprenoriat până în august, când începe Tagesmutter, pentru că pur și simplu nu puteam să lucrez așa cum vroiam eu și când vroiam eu, iar nivelul de frustrare era foarte ridicat. Viața de casnică, pe de altă parte, e greu de îmbrățișat, mai ales când vii cu preconcepții moștenite despre femeile casnice versus femeile cu carieră. Pfiu! Ce bătălie s-a dat în capul și inima mea pe tema asta! Și observ din ce spui tu, dar și din experiența mea de mamă de doar de doi ani și două luni, că pruncii noștri ne vor ca parteneri de joacă pe măsură ce cresc. Te îmbrățișez cu drag și să ai parte de cât mai mult ajutor și idei creative și creatoare pentru a înflori toți patru!
Aaaaa, ce dor îmi era de tine! Mă bucur mult că mi-ai scris și sper că sunteți bine. :*
suntem bine … cum mă știi, în continuu proces de dezvoltare personală, vindecare și mai nou creație 😉
Si de la mine o imbratisare mare, mare! Visam si noi la o mini vacanta, la munte unde sa fim singuri, sa ne linistim, sa vorbim, sa ne tinem in brate si sa respiram adanc. Si tot visam de cativa ani incoace, poate, poate vine si la noi. Dar raman pozitiva si sper. M-am regasit in multe din randurile tale, cateodata asa am impresia ca nu mai gasim timp pentru nimic. Si chiar daca avem doar unul si chiar daca avem posibilitatea sa il lasam la bunici, e greu si asa. Pentru ca ma gandesc la bunici si lor le e greu sa stea mai tot timpul cu cel mic si vreau sa apelez doar in caz ca nu se poate altfel. E adevarat ca atunci cand stii ca ai pe cineva acolo, este mult mai usor. Cu toate astea insa, ne rezolvam treburile impreuna cu cel mic si doar in ultima instanta il lasam pentru cateva ore la ei. Sunt recunoscatoare pentru asta. De cand te citesc, stau si ma gandesc – doamne, femeia are 2 copii, munceste de rupe, scrie si are atatea pe cap si se organizeaza, face atat de multe lucruri si eu am un singur copil si nu reusesc sa imi organizez timpul incat sa fac mai multe. Dar poate ca nu vad toata imaginea de ansamblu, nu stiu. Cert este ca trebuie sa fac un curs de management al timpului.
Sper sa gasiti momentele de respiro, sa puteti sa va incarcati bateriile!