– Buni dă bătaie tița? mă întreabă Sara în șoaptă.

Da, vine o vreme când copilul tău devine martor la astfel de scene în parc și începe să pună întrebări ca să înțeleagă ce se întâmplă. Nu e prima dată când asistăm la țipete, amenințări sau loviri, dar e prima dată când Sara abordează subiectul și asta probabil pentru că în ultimele 2 săptămâni și-a dat drumul la vorbă big time.

Se întâmpla la un loc de joacă mic, printre blocuri, dar putea fi oriunde. Fetița în cauză se juca cu frunzele de pe jos. Făcea o grămăjoară și-apoi le arunca în sus sub strigătele repetate și tot mai amenințătoare ale bunicii ei. Da, există șanse mari ca frunzele să fie murdare și mânuțele ei să devină la fel, se poate ca nici hainele să nu scape curate. Dar e copil și are o lume întreagă de explorat. Apă, săpun, detergent, șervețele antibacteriene există.

– Lasă frunzele! O sun pe mamă-ta! Te spun că nu ești cuminte! Câinii și pisicile au făcut pipi acolo! Oprește-te! Dacă nu te potolești te și plesnesc! 

Și așa a făcut. Fetița a început să plângă, iar Sara, care stătea pe bancă și mânca struguri, nu pricepea ce se întâmpla. Și, de parcă asta nu ar fi fost suficient, femeia continuă arătând spre cârlionțata mea:

– De ce nu poți fi așa cuminte cum e fetița? O vezi ce frumos stă pe bancă?

Am încercat să îi explic Sarei că doamna s-a enervat și nu și-a mai putut stăpâni nervii. Că îi era teamă că fetița se va îmbolnăvi. Că nu a vrut să o rănească și că, probabil, îi pare rău. Că uneori oamenii mari nu iau cele mai înțelepte decizii. Habar nu am cât a înțeles Sara din ce i-am povestit, dar mă aștept să reia întrebările la un moment dat.

Câte răni ignorate să ai ascunse în tine și de cât control să aibă nevoie al tău ego ca să vrei să manipulezi toate mișcările, deciziile sau activitățile copilului? De cele mai multe ori, pe pilot automat fiind, punem urgent capacul când durerile și fricile noastre se activează, le ascundem după un scut de furie doar ca să nu le confruntăm. Nervii noștri sunt cel mai bun indicator că suntem copleșiți emoțional și în loc să ne asumăm responsabilitatea pentru reacțiile noastre alegem să dăm vina pe copii – că ne enervează, ne provoacă intenționat, că ne testează limitele. Urlăm la ei, îi speriem, îi pedepsim sau îi lovim amăgindu-ne că astfel îi educăm. Nu facem altceva însă decât să încercăm să controlăm comportamente punctuale (dar nu și cauza lor). Și cel mai dureros este că, lăsând la volan ego-ul nostru lacom după control și putere îi forțăm pe copii să își creeze la rândul lor mecanisme de apărare în fața noastră, să își ascundă sinele autentic sub o armură care va ajunge să îi strângă din ce în ce mai tare pe măsură ce vor crește. Le facem răni care vor sta netratate și vor ajunge adulți care vor răni la rândul lor. Lovirea copiilor nu este o soluție, nu a fost și nu va fi.

Ce bine ar fi ca tot mai mulți dintre noi să aibă curajul să se întoarcă spre sine de fiecare dată când simt că pierd controlul, să se concentreze pe ce simt în loc să blameze comportamentele copiilor. Din experiența mea, de fiecare dată când am avut ciocniri cu copiii cauza adevărată era haosul din interiorul meu. E greu și doare și cere voință de fier, dar numai din acest loc al conștientizării putem face schimbări de durată în felul în care vedem lumea, percepție care determină și felul în care ne comportăm.

 
Sursa foto: Pexels
 
 
Citește și:

A cui e vocea cu care îi vorbești copilului tău?

Părinte conștient – Program de autocunoaștere pentru părinți, ediția a 2-a

Împreună punem bazele unei comunități pentru părinți, dar nu despre parenting

Ce fac când mă enervez pe copil

Cum am reușit să nu mai strig la copil
 
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.