Uneori mă gândesc ce simplu ar fi fost dacă ai noștri copii ar fi venit pe lume cu câte un manual de instrucțiuni de utilizare. Am fi avut, probabil, mai puțină bătaie de cap și nici n-am fi citit, studiat, testat, criticat atâtea metode și teorii de parenting.
Cred că înainte să vorbim despre de ce nu funcționează metodele de parenting așa-zis moderne trebuie să lămurim 3 aspecte:
- e vorba de metode bazate pe respect, iubire, iubire necondiționată, blândețe – dacă ne uităm bine la elementele astea nu e nimic modern în ele by the way;
- metodele astea nu sunt rețete în 2 pași și 3 mișcări și nici nu există o soluție universal valabilă pentru creșterea copiilor;
- parenting-ul nu e despre copii, ci despre părinți.
Nu vorbim de tehnici prin care să îi facem pe copii să facă ceva, ci despre a înțelege niște lucruri elementare despre noi, filtrele prin care privim lumea, experiențele care ne-au format, poveștile pe care ni le spunem. Nu putem avea așteptarea să citim o carte de parenting și ea să ne rezolve toate provocările. Nu e nici realist și nici sănătos să plasăm responsabilitatea asta undeva în afara noastră.
Cine sunt ca părinte are legătură cu cine sunt ca om
Din punctul meu de vedere, nicio metodă de parenting citită undeva nu va putea fi aplicată consecvent și sustenabil dacă fundația pe care vrem să construim (adică noi) are nevoie de reparații. Suntem ca un iceberg. Ce se vede la suprafață sunt comportamentele. Convingerile, valorile, emoțiile etc. sunt însă sub apă. Dacă adresăm doar comportamentul (ex: nu mai vreau să țip la copil) nu vom avea schimbări durabile în timp. E nevoie să avem un nivel cât mai bun de autocunoaștere (să înțeleg ce anume declanșează acțiunile copilului, ce butoane îmi apasă, ce istorie am cu țipatul etc.).
Am auzit deseori oameni care critică toate metodele moderne de parenting și care îi acuză pe alți părinți care își cresc copiii după cărți. E foarte posibil ca unele persoane să fi crescut într-un mediu ideal și să le vină natural să își crească copiii cu blândețe. Nu putem însă ataca fără dovezi și argumente clare cercetări din neuroștiințe și psihologie. Ce putem face este să ne întoarcem spre noi și să vedem cum ne poziționăm vis-a-vis de anumite comportamente ale copiilor noștri – ce simțim când nu ne ascultă, când nu interacționeză cu alți copii, când sunt agresivi – și care sunt blocajele la noi, ce convingeri limitative avem. La una din conferințele lui Alfie Kohn el a dat drept exemplu situația în care un coleg de muncă, să zicem, își uită umbrela la birou. Sunt șanse mari să îl primim sub umbrela noastră în drum spre casă și să facem glume pe seama incidentului. Dar dacă cel care uită umbrela nu e un coleg, ci chiar copilul nostru? De foarte multe ori reacția este una aspră și îl certăm că e neatent, uituc, împrăștiat sau cu capul în nori.
În ce fel ceea ce facem noi azi îi sprijină pe copiii noștri să devină adulți fericiți, împliniți, echilibrați?
La întrebarea ”Ce fel de adult vrei să fie copilul tău?” mulți părinți ar răspunde că vor să își știe copiii fericiți, împliniți, echilibrați. Dar în ce măsură ceea ce facem noi azi ajută ca acest lucru să devină realitate peste ani?
Ce cred eu că ne trebuie înainte de a testa orice metodă modernă de parenting? Conștientizare de sine, vindecare acolo unde este cazul și rescrierea convingerilor limitative. Astea sunt procese de durată care cer multă muncă, voință și răbdare. Lucrul ăsta mi se confirmă, pe lângă experiența proprie, cu fiecare client de coaching cu care lucrez pe probleme ce țin de relația lor cu copiii.
Și mai cred și că putem trăi fără să cumpărăm toate cărțile de parenting, dacă citim câteva noțiuni de bază despre cum funcționează creierul (ca să înțelegem de ce în timpul crizelor de furie argumentele raționale sunt inutile, de exemplu sau de ce nu mai putem gândi când suntem furioși), despre emoții (ca să înțelegem că toate trăirile au un rost, că trebuie acceptate și că limitele se pun nu pe emoții, ci pe comportament) și despre psihologia copilului (ca să înțelegem care îi sunt nevoile cele mai importante, eventual pe grupe de vârstă).
Despre toate astea am vorbit cu Ruxandra Luca într-un reportaj pentru emisiunea Prietenii de la 11. Puteți vedea materialul video aici.
Cu cât suntem mai conștienți de cine suntem, ce valori avem, care e misiunea noastră, cu atât mai asumat vom lua deciziile, inclusiv în rolul de părinți.
Dacă aveți nevoie să aflați mai multe despre cum arată un proces de coaching și cum vă poate ajute, vă stau la dispoziție cu drag.
Foto titlu: Andreea Mitran
Citește și:
Parentingul blând nu e un moft. Ar trebui să fie norma!
Mâncare bio pentru corp, dar junk food pentru minte și suflet
Tu ce vezi când te uiți la copilul tău?
Parentingul e despre noi ca părinți, nu despre copiii noștri
Copilul imită ceea ce părintele face
Conferința Alfie Kohn (1) și Conferința Alfie Kohn (2)
Pentru a fi la curent cu noile articole vă invit să dați un like paginii de Facebook a blog-ului sau să vă abonați la newsletter.
3 Comments
Multumim pentru aceste randuri!
Da, Cristina! Ma regasesc complet in ceea ce scrii. As vrea sa gasesc modul de a transmite aceste lucruri si cunoscutilor cand ii aud vorbind despre copiii lor. Cel mai bun mod, care este cat de cat in zona mea de confort, este sa ii fac pe ei sa vada ca iubirea neconditionata si respectul fata de copilul tau, care trebuie tratat ca un adult cu drepturi depline (imi iese in 90% din timp), este un lucru firesc. Incerc sa fac asta prin puterea exemplului: nu le spun cum sa faca sau daca ar fi mai bine altfel, ci ma bazez ca vor vedea cum interactionez eu cu baiatul meu si ca vor prelua si ei din ceea ce vad/ aud. Este un drum lung pe care noi toti il avem de strabatut ca parinti, pentru a ne debarasa de cliseele pe care le avem in ceea ce priveste cresterea copiilor, clisee pe care le-am preluat din propria noastra copilarie. Cel mai important este sa ne dam seama de ce gandim si reactionam intr-un anume fel si sa facem un efort constient sa schimbam aceasta imagine despre noi, ca fosti copii si actuali parinti. Si sa nu uitam sa ramanem copii, cu mintea senina si nu cu incrancenarile pe care le-am trait in copilaria noastra. Indiferent de cat de iubitori au fost parintii nostri, sigur avem un bagaj greu care trebuie luat la mana, sortat si reincarcat cu experiente pozitive si lucruri frumoase pe care le avem de invatat si de transmis mai departe catre copiii nostri.
Articolul asta o sa-l dau cu share in offline, pentru ca e musai sa fie citit si inteles. La inceput cand nu stiam pe unde sa o apuc aveam impresia ca orice articol sau pasaj dintr-o carte de parenting pe care il citesc este cel minune. Si aplicam repede in situatiile care se potriveau si nu iesea. Nu intelegeam de ce si ce fac gresit. Si de cele mai multe ori credeam ca nimic din ce fac nu este bine. Acum de cand m-am mai linistit, am inceput sa fiu un pic mai relaxata cu cel mic si sa incerc sa ii inteleg emotiile. Mi-am dat seama ca ai mei nu au facut cu mine asta si poate de asta nu stiu nici eu sa imi gestionez trairile intr-un mod sanatos. Dar o iau pas cu pas si invat in acelasi timp cu puiul meu.